31 December 2013

Buh bye 2013

2013 a fost un an complicat. Sufleteste l-am dus greu, nu mi-a placut. Prea multe s-au intamplat, am ramas cu semne de intrebare si diverse dileme atarnate de gat, ceva tristeti amare, un mare "de ce" naiba care ma chinuie inca si niste tabula rasa de facut, intr-un sens sau altul (mai ramane sa ma dumiresc in care).

Anul acesta am decoperit si ca sunt mult mai puternica decat credeam si ca nu imi mai e (asa) de frica sa ma arunc cu capul inainte. Am mult mai multa incredere in mine, in ce pot sa fac (mda, si eu ziceam ca am incredere in mine, dar siguranta aia care vine din interior e inegalabila). Paradoxal, am invatat si sa tac mai mult (nu stiu daca s-o trec la bune sau nu :D). Nu sunt convinsa ca e bine sa le adun in mine, musai sa gasesc si un mod de a le mai descarca (to do in 2014).

Altfel a fost bine. Am invatat sa functionez cu doi copii (trust me, e mare lucru) - finally lucrurile s-au asezat pe fagas. Pot chiar sa ma joc cu amandoi, ha! Sau sa iesim in parc fara sa moara nimeni de nervi. Yep, I am that good.

Am primit si cateva lucruri (gesturi) pe care le trec la lista mea de comori secrete aducatoare de optimism in viata mea. Gesturile si persoanele respective, nu lucrurile :D. Asta in ciuda faptului ca am stat mai mult in scorbura mea, in continuare simt nevoia sa fac asta - e o faza de regasire, tine si de cata disponibilitate mai am, de prioritati... un amalgam.

Profesional a fost un an bun. Da, stiu, sunt in concediul de maternitate, insa de stat locului nu stiu sa stau, asa ca mi-am ridicat singura noi provocari si de unde initial inclinam catre ceva, iata ca drumurile m-au purtat in alta directie. Fain asa.

Stiu mai bine ce vreau. Am facut si greseli - am inceput ceva pentru mine si n-am reusit sa duc la bun sfarsit, mdap. A intrat la dorintele pentru 2014, am multe asteptari de la anul asta. Ah, am multe de descalcit in 2014. Si mai toate ideile sunt pentru mine, eu cu mine am treaba :D. O sa fie un an interesant, sau cel putin asa se vede de aici :D.

25 December 2013

24 December 2013

Craciun cu sanatate

Frigul ala de acum cateva zile s-a transformat intr-o raceala de toata frumusetea pentru mine. Si pentru cei mici, care au ajuns deja la antibiotic - oh, hapy day!

Copilul mare numara noptile si zilele pana cand "vine", cea mica fura globuri din brad. Ultima data am gasit unul in chiuveta de la bucatarie (?). Facem brazi din lego (avem vreo sapte), cu creta pe tabla de scris, colorati... m-au napadit brazii. Noi ba nu avem suficienta hartie de impachetat, ba nu mai stim unde sa ne mai ascundem sa nu ne prinda curiosul sef si avem discutii soptite pe la colturile camerelor. Si toata lumea se trezeste la cele mai nepotrivite ora: ba ca tuseste, ba ca nu poate sa respire... nu avem scapare, cei mici sunt peste tot, la orice ora.

Asa ca ne tratam in familie si asteptam sa vina Mos Craciun. Cu mai multa santatate, ca e nevoie. Cred ca e aproape, am senzatia ca acusica vine, nu mai sta pana dimineata - suntem nerabdatori tare, abia asteptam sa le vedem fetele si oricum avem o gaura in cap de la intrebarea "cand vine", macar sa trecem de acest hop si, speram noi, sa dormim o noapte linistita. Fara impachetari pe la colturi, fara copii bantuind prin casa. Ne omoara suspansul.

20 December 2013

Azi

Azi am facut bradul. Bu l-a inaltat frumos si l-a legat bine, sa nu cada iar noi i-am pus povara de decoratiuni in crengi. Cea mica a fost asa de incantata ca a rasturnat toata cutia de globuri pe podea (nu, globurile noastre nu se sparg, avem copii mici). Cel mare a turuit si a topait incontinuu. Siragurile de perlute scanteietoare au fost un hit - le-au plimbat prin toata casa. Mi-e drag de ei, cum se bucura.

Eu insa nu simt ca e Craciunul. Imi propusesem sa nu mai las o sarbatoare sa treaca fara miros de mancare buna in casa si cozonaci pe masa, dar... la ce bun? Mergem la bunici, e pacat. Am decorat insa casa, doar ca tot n-am reusit sa intru in atmosfera sarbatorilor. Mai degraba simt ca e final de an, al unui an tare incarcat. De cateva zile ma rec fiori reci - tot stau cu o jacheta pe mine. Mi-e frig, mi-e tare frig.

18 December 2013

Problema cu Mos Craciun

Eu cred ca parintilor nostri le era mai usor sa intretina mitul asta. Mie imi e din ce in ce mai greu si ma lovesc de problema "scenariului" imbatabil. Am mii de dileme, ma omoara Mosul asta! In secolul informatiei si al vitezei si al marketingului agresiv eu nu stiu ce sa mai zic si ce sa mai fac in asa fel incat mitul construit de mine sa fie unul credibil. Mereu am senzatia ca intrebarile lui imi vor demonta butaforia in doi timpi se trei miscari, asa ca ma chinui sa fiu cu 3 pasi inainte dar e greeeeu sa mai fiu constanta si coerenta in  sceneta asta cu Mos Craciun.

Pe vremea mea Mos Craciun aducea - magie pura -  si bradul gata impodobit, in fata caruia ramaneam vrajita. Acum in alte case mergem in vizita si sunt brazi inca de pe 1 decembrie. Sau copiii povestesc cum au impodobit ei brazii cu parintii. Nu mai zic de faptul ca oriunde te duci in oras gasesti un brad impodobit si un Mos la colt de strada (ok, cu asta e simplu, doar Mosul ALA sin seara AIA e cel real). Doar ca, una peste alta, eu ce sa-i mai spun copilului? Mosul asta nu stie ce face, la unii aduce bradul impodobit, pe altii ii lasa sa-l faca singuri???

Cand vine Mosul? La unii vine la pranz, la unii seara, la altii dimineata, m-am ametit si eu. Si unde vine, ma rog? Ca eu am vreo x adrese, ba chiar in unii ani nu suntem acasa, ci in orasul sotului - cum vine asta, Mosul vine dupa noi acolo? Ahaaa, bon, dar cui ii aduce cadouri? Doar noua (4) , familiei mele, familiei lui, tuturor, nimanui... eu ce pun sub brad si ce ii explic copilului cand ne vedem cu cineva drag si eu scot "din neant" alt cadou care nu a fost sub brad, ma rog? Plus ca lista asta a "cine mai primeste cadou" pare sa se schimbe in fiecare an, in functie de orasul in care suntem si persoanele cu care ne vedem - Mosul nostru e varza, nimic nu stie!

Aaaa, si ambalajelee... Pitesc toate prin casa ca apucata, chiar si hartiile de ambalaj :D - si mi-e tare teama ca o sa uit intr-o zi si o sa ambalez altceva taman cu hartie ca "aia" in care a venit cadoul de la Mos. Sau ca ambalez un cadou care nu a fost sub brad fix cu hartia "aia". Parca si vad: "aaaa, avem hartie la fel cu a lui Mos Craciun!". Prea multe de tinut minte, zau!

Plus ca fiecare ii zice ceva, din fiecare parte aude alte idei, pana si din reclamele de la televizor primeste alte informatii (in functie de unde se duce afla ca Mos Nicolae ba aduce doar dulciuri, ba i se nazare sa puna si jucarii)... e naucitor si pentru mine si toate variabilele astea sunt prea greu de controlat. Iar cu tehnologia moderna deja mi-a cerut sa-l sunam pe Mos sa-i explice el direct cam ce isi doreste - ok, asta e simplu, i-am explicat ca nu ii stie nimeni nr de telefon, altfel l-ar suna toti copiii si toata ziua ar sta la telefon in loc sa isi faca treaba cu listele si jucariile... dar apar intrebari pe care noi nu le puneam, e o provocare si asta :D.

Nu mai spun ca la noi intra in discutie si "Ingerasul", ca la jumatate din familie cadourile vin de la Mos Craciun si la jumatatea cealalta le aduce Ingerasul. E ametit complet, ultima data mi-a explicat ca el asteapta cadouri de la Mos Nicolae, Mos Craciun si Ingeras - trei randuri de cadouri, vai mie, trebuie sa insist cum ca Mos Craciun e tot una cu Ingerasul, mama.

Si nu prea mai e nimic magic in cadouri - sunt fix marcile de la magazinul din colt, ce chestie, Mosul asta cumpara si el din supermarketul asta! Nu mai e ca atunci cand  vedeam portocale si banane doar la ocazii speciale iar asta facea din Craciun un eveniment deosebit. Sau cand cereai "un cal de jucarie" (fara marca sau alte detalii) si primeai unul minunat, cum nu mai vazusesi in veci in magazinele din oras, dotate cu papusi aradeanca si inca vreo trei chestii de plastic, nu ca acum cand ceri "a saptea figurina din seria Lego, colectia Heroes".

E tot mai greu de intretinut misterul asta. Ar trebui sa fie fun, magie, bucuria de a darui si placerea de a face cuiva o surpriza... nu sa ma chinui sa tin in picioare decorul scenetei de Craciun si sa tot carpesc mitul pe la colturi...

17 December 2013

Montessori

De ce cred eu in Montessori:

- un articol fain-fain aici
- esentialul aici

Cam asa:

 

16 December 2013

Back to the Future





Aaaaaa, la Skid Row e cu 18, pardon, la mine e cu 22 :D. cel putin asa zice testul asta, test care m-a mai informat ca "most people's mental age is 5 years older". Trust me, depaseste cu muuuult cifra de 5, sunta alta generatie, mai puneti, mai puneti, adica...22 de ani, facultate si masterat, vreo 10 ani de work dupa, doi copii, unul de aproape 5 ani - huh, cand nene? 

Whatever.  Cel mai mult mi-a placut ca ma intreaba daca imi vine sa cant singura: pai cum sa nu? :D So, sunt tinerica rau in spirit, ah, ah, ce de bancuri se pot face aici, da' nu, o sa zic doar ca mi-s fresh si happy, hai un cantecel sa mai cantam! (oare trebuia sa pun melodia aia cu Voltaj, cu 20 de ani???)

13 December 2013

My song for today - the X Factor way :D

Mi-a luat... nu spun cati ani ca sa ma prind care e "genul meu". Stiti voi... alea cu "e brunet, e blond, are ochi caprui" etc. N-am stiut in viata mea, nu m-a interesat, daca la alte persoane pot sa pun degetul pe rana si sa zic "e fix genul tau", la mine nu sunt in stare sa trag o concluzie.

Sau nu eram, ca am senzatia ca m-am dumirit brusc. Adica... am fost fan Guns N'Roses la viata mea (inca mai sunt :D). Axl Rose sedea frumos in postere pe peretii camerei mele. Eh, doar unul am zis eu, doar ca acum m-am trezit holbandu-ma la X Factor la un kind of  Axl Rose si cred ca e cazul sa trag linia si sa zic: "mda, cam asta e genul meu".

Deci da, iata-ma superficiala si adolescentina: impresionata de Alex Mataev care arata bine, canta cu feeling fix genul meu de piese, atitudine de rocker (putin prea sensibil cand vorbeste, I agree, dar bon, nu am discutat cu el, nu ma pronunt in privinta personalitatii), exact cum trebuie imbracat, damn'.

Acum sa nu ma intelegeti gresit, omul imi e drag, dar de castigat eu zic totusi ca Florin Ristei e mai bun. Ca voce, show, da, mai bun. Merita sa castige. Si nu, Bu nu intra in discutie, Bu e Bu, nu poate fi comparat cu nimeni :D.

P.S.: anul acesta X Factor e mai bun ca Vocea si Top Chef a urcat fata de Masterchef unde au adus vedete care nu stiu sa gateasca (?).



12 December 2013

Pentru Maria :D

Mandra nu doarme. Ar trebui sa doarma insa nu doarme, nu doarme, nu doarme - ii aud pasii mici pe hol cum tropaie de zor in timp ce eu ma ascund in birou. Lucrez. Sau lucram, mai exact, doar ca m-a intrerupt un curier cu o punga maare verde in care se afla un pachet de scutece absorbante.

Aaa, bon.

De la Farmaciile Dona... care au de acum scutece la preț de hipermarket. Pentru oricine stie cat costa un pachet de scutece si care e diferenta dintre pretul din farmacie si cel de la marile magazine, asta e o veste al naibii de buna. Mai ales daca aveti o farmacie Dona la o distanta "de mers pe jos" :D. Eu am una pe strada, am si card, imi place ca fac diverse lucruri in laboratorul propriu - preparate pe care nu le gasesc chiar peste tot si de care mi s-a intamplat sa am nevoie.

Multumesc si multumesc si echipei din spate (Free Communication) care chiar m-a impresionat. Pentru ca cineva si-a dat silinta sa caute varsta copilului meu si sa aleaga fix marimea de scutece de care are nevoie. Si pentru ca scrisoarea era "cu adresant" si incepea frumos cu "Draga mamica de Maria". Nu, pe fata mea nu o cheama Maria (mai precis o cheama si Maria :D), dar eu nu prea scriu pe blog numele copiilor mei. Asa ca apreciez efortul depus de cineva pentru a cauta numele copilului meu care este foarte-foarte bine ascuns si  niciodata scris complet, cred ca le-am dat ceva batai de cap :D.

11 December 2013

Pishutriile

Cand eram mica asa spuneam la bijuterii - "pishutrii" :D. Acum, cam am fata mandra si cotofana, vad ca atenteaza de zor la averile mele greu stranse, cu pietre grele si relativ valoroase, frumoase, cu ape si sclipiri in lumina soarelui dar... ale mele, mama! Asa ca i-am cumparat zdranganele sclipitoare, roz, translucide - bratari de copila. Si le insira tacticoasa pe brat, isi mai trage si o bluza peste cap (doar peste cap, ca bratele nu stie sa si le bage), isi mai tranteste si un colant/dres (ce ii pica in mana) in jurul gatului, pe post de fular, si pleaca la plimbare, Coana Manda prin casa. Uneori mai pride si cate o caciula. Sau macar un pantalon, tot aia e. Daca mai nimereste si bocancii mei sau macar papucii fratelui mai mare, aspectul de zuza e definitivat.

Azi ne-am jucat cu catelul de plus. E febletea ei, inhatat din Ikea si carat in brate tot magazinul, nu i-a mai dat drumul. L-am luat acasa, ce sa facem, acum  armata noastra de plusuri s-a completat cu un catel, dar bon, il iubeste domnisoara. Iubire mare, zic. Totul pana cand m-am gandit sa ii pun bratarile catelusului, in joaca - s-a uitat luung la el, s-a dus la raft si a luat cutia in care tinem zdranganelele si mi-a facut semn sa le scot pe toate si sa le pun la locul lor, in cutie. Cotofana isi vroia inapoi comorile, se pare ca nu e dispusa sa le imparta. Nici macar cu un catel de plus...

10 December 2013

Dar din dar...

Zilele acestea incerc sa-i explic piticului de ce ne aduce Mos Craciun daruri. Dincolo de raspunsurile alambicate la replici de genul "eu vreau sa-l sun pe Mos Craciun si sa-i explic (personal) ce imi doresc" (damn', m-a blocat nitel cu asta), vreau sa-i povestesc despre faptul ca ne aminteste de bucuria de a darui. De a ne ajuta. De a face cadouri cu drag, din suflet, doar pentru a ii aduce un zambet pe buze celuilalt, de a ii vedea fata imbujorandu-se a incantare. Imi doresc ca el sa inteleaga ca si aceasta anticipare a bucuriei cuiva e pretioasa, poate cea mai pretioasa. Imi doresc ca noi toti sa ne aducem aminte de acest lucru, asa ca iata lista mea de sugestii privitor la "cum poti face o fapta buna", proiecte cu suflet, pentru oameni cu suflet, oameni frumosi:

- Shoebox - cadoul din cutia de pantofi (pentru copii orfani, intre 2 si 18 ani)
Se ia o cutie de pantofi, se imbraca in haine festive (hartie de ambalaj lucioasa si fosnitoare) si se umple cu lucuri mici, dar care sa aduca bucurie si apoi se duce la unul din centrele Shoebox. Puteti pune in cutie tot ce intra, ce vreti si ce credeti ca ii trebuie unui copil de varsta si sexul pentru care doriti sa oferiti ceva:
    • dulciuri (ex.ciocolata, biscuiti, napolitane), dar NU ceva perisabil (ex.banane, portocale, iaurt)
    • articole scolare: caiete de scris, creioane colorate, un ghiozdan, un penar sau orice altceva
    • jucarii potrivite pentru varsta si sexul copilului
    • produse de igiena personala: perie si pasta de dinti, sapun, sampon, gel de dus, absorbante (in fiecare an am observat ca fetele aveau mare nevoie de asa ceva)
    • o felicitare de Craciun pe care sa scrii citeva rinduri pentru copilul care va primi cutia de la tine (esti liber sa pui datele tale de contact si sa pastrati legatura si pe viitor)
    • articole de imbracaminte: un fular, caciula, ciorapi grosi, manusi sau orice altceva de acest fel, nou sau purtat dar care sa arate bine, sa nu fie rupt, patat sau deteriorat
    • poate o lumanare parfumata care sa le aminteasca si lor de mireasma Craciunului, insa fara chibrituri, nu cumva copiii sa faca vreo isprava… Lumanarea nu trebuie sa fie neaparat ceva “fancy”, ci una “folosibila” (multi dintre ei NU au nici macar curent electric)
    • orice alt cadou de care stiti ca s-ar bucura copiii vostri sau de care v-ati fi bucurat voi daca erati in locul lor

- Bursa de fericire - platforma online de strângere de fonduri pentru dotarea secţiilor de oncologie din spitalele româneşti
Cumperi actiuni, te oferi voluntar, redirectionezi 2% (sau convingi o companie sa-si redirectioneze din impozitul pe profit :D - legea permite acum acest lucru)... ai trei variante pentru a ajuta. Si totul este transparent: stii cat donezi, urmaresti traseul banilor, stadiile proiectului şi vezi concret unde ajung banii donati, care contribuie la salvarea de vieti. Ce mi se pare mie important: ca se dezvolta o infrastructura care poate ajuta nenumarati pacienti mai apoi.

- Ajuta un bunic - o idee tare frumoasa si nu asa de greu de pus in aplicare
O suma aparent infima (pentru unii dintre noi), o supa calda, o vorba buna pentru niste bunici nedrept uitati de lume. E un proiect deschis, aproape orice se poate face pentru a aduce putina fericire.

Si mai intrati si pe blogul Mariei Coman. E un om care strange munti de lucruri si mobilizeaza energii pozitive. Stiu ce spun, am dus si eu haine, ba colo, ba colo, inspirata de discutiile cu ea. Intrati pe blogul ei, mereu posteaza despre cazuri in care e nevoie de ajutorul nostru. Sau cititi aici despre proiectele propuse de Nicoleta Tintea, un om pe care eu il apreciez enorm.

06 December 2013

Micul meu artist


Un perete, ceva vopsea speciala, creta, magneti si un copil creativ. Al meu :D.

Copilul meu care luni a sarit cumva prost la gradi si de atunci are laba piciorului umflata. Nu, nu glezna, partea superioara a labei. Intai am zis ca nu e nimic, am dat cu crema, trece, insa cum miercuri tot mai era umflat, am mers la doctor. Intindere de ligamente, odihna la pat, stat cu piciorul intins... 3-4 zile. Right: sa stea cuminte, intins. Dupa o zi intreaga de "mai mult in pat decat pe jos" pentru ca am stat ca vulturul dupa el, am ajuns la compromisul de mai sus :-).

Si tare imi place ce face si cum face. E pasionat si absorbit in intregime de desenul lui (s-a intrerupt doar ca sa imi mai ceara creta) ii vin tot felul de idei, e pasionat, e un deliciu sa-l urmaresti si mai ales sa vezi ce iese. Imi place ideea, imi plac tusele in mai multe directii, culorile, combinatia cu magneti, masina lasata culoarea fundalului... imi place mult :D.

05 December 2013

In my secret life...

Am dat intamplator peste cutia cu materialele din facultate. Am insirat o parte pe birou, minunandu-ma. Parca descoperisem o capsula a timpului, mirosul, petele de pe capac, hartia de protectie usor sifonata... totul ramasese intact :D. Intr-o alta viata cam asta era cotidianul meu:


In viata de acum carpesc pantalonii copilului, prima mea activitate de acest tip :D:


Mi-e dor de vremurile acelea, era frumos, e o parte din mine. Nu ca privesc prima poza cu regret, nu, nu simt ca am facut un pas in spate, nu simt maternitatea ca pe o povara ci ca pe o evolutie fireasca. Mi-e bine cu mine asa cum sunt acum, imi e drag ce fac. Eu sunt happy pe bucatica mea de tarla, cu copii, miros de prajitura in cuptor si pantaloni carpiti, mie asta imi aduce bucurie, la fel cum ma bucur sa citesc (devorez?) carti, sa lucrez in continuare (nu, nu am stare), sa conduc, sa vad, sa cercetez, sa ma bucur de timp/ liniste si ce ma inconjoara si sa descopar ca, uite, pot sa fac si asta si asta si... in fine, sunt ok cu mine, dupa cum spuneam. Si o sa vina si timpul creioanelor inapoi, candva. O sa vina si timpul cursurilor pe care imi doresc sa le fac. Sunt sigura. A nu se intelege ca fac aici elogiul maternitatii, departe de mine gandul ca nu se poate si fara copii in viata. Se poate si e ok. Ce nu e ok e sa il faci fara sa ti-l doresti, pe asta n-o mai inteleg intr-o epoca plina de solutii, insa sa decizi firesc cum ca viata ta ar trebui sa includa doar un iubit si un catel sau doar o planta ori nici macar aia... e la fel de valabil ca decizia mea de a avea copii. Ce nu e ok sa desconsideri pe cineva pentru ca a facut o alta alegere decat tine. Fericirea fiecaruia ia diferite forme, poate ca nu o inteleg dar de respectat o respect si apreciez mereu persoanele care reusesc sa isi dea seama ce vor de la viata si au puterea sa isi construiasca lumea lor frumoasa, asa cum o vad ei. E mare lucru sa iti gasesti calea in viata asta nebuna.

Asta legat de articolul acesta care a circulat online destul de mult si la care m-am trezit gandindu-ma destul de serios dupa ce l-am citit si nu, imi pare rau, dar desi contine o tona de adevaruri eu tot nu sunt de acord cu el.Te casatoresti pentru tine si pentru el. Nu pentru mama, tatal, fratele sau catelul tau sau pentru mama, tatal, fratele sau catelul lui, ci pentru tine si ce iti doresti si simti ca poti deveni langa el. Pentru voi doi impreuna, voi doi si copiii pe care eventual i-ati avea, singura alta parte implicata in relatia pe care o numim casatorie care insa nu depinde de hartia cu semnatura de la primarie. Copiii sunt partea importanta pentru ca da, nu sunt ai mei ci imi sunt dati doar o bucata de drum, insa pana cand se vor face suficient de mari, eu si cu el suntem cei care avem responsabilitatea lor. A sigurantei, integritatii, bunastarii si tot asa. Noi doi devenim oglinzi, modele si lumea pe care ne-o contruim noua devine si lumea lor, reperul lor, iar asta e poate cel mai important. Te casatoresti pentru tine, pentru el si pentru copiii care ar fi sa vina, pentru ca alegi un drum, o viata, un stil de viata si te implici , ti-l formezi impreuna cu el, ti-l insusesti. Il faci sa fie al tau. Si al lui. Al vostru.

Nu, nu m-a suparat nimeni. Nici deprimata nu sunt. Am divagat doar nitel, pornind de la sertarul cu creioane colorate care da, ma asteapta cuminti sa ma intorc la ele - dupa atatia ani tot nu le-am aruncat sau dat copiilor, stiu ca pot sa imi iau altele oricand, insa acestea au o valoare speciala. Si va veni si vremea lor, sigur ca da.

04 December 2013

Diva in devenire


Vocabularul piticotului era super amuzant: cateva "cuvinte", mai multe intelesuri - sa stim o treaba, sa ne simplificam viata. Cuvinte inventate, insa, stalcite si amestecate.

Dansa a dus trasenia un pas mai departe, invatand fix doua cuvinte, da' taman pe alea bune: "mama" si "caca". Are o voce usor nazala si cuvintele sunt rostite toate clar si ferm, cu mutrita aia serioasa si buzele rotunjite a mirare. Altfel, de vorbit vorbeste de te doare capul. Toata ziua turuie ticatica, taca taca, mmmm daidai... dar astea sunt singurele "cuvinte" cu sens, repetate constant si in contexte potrivite. Drept pentru care lucrurile sunt clare, problemele se transeaza simplu, ce atatea batai de cap cu vocabularul asta?

Toata lumea e "mama". Inclusiv tata. Vrea sa-l strige pe tati? "ma-ma!", raspicat. Eu sunt tati, insista respectivul, silabisindu-si doct numele in limba lui. "Mama!", insista darz capsorul carliontat :D, ce sa te intelegi cu el? Buna e "mama", Lidia e "mama", Lili e "mama"... lucrurile sunt simple in universul ei. Iar cei care nu sunt bagati la categoria "mama" nu exista pentru ea. Scurt. Diva capoasa cu o lume intreaga de servitori in jurul ei.

Cand situatia e nasoala, e "caca". Nu-i convine ceva? "caca". E nedumerita, nu-i sigura pe ceva? "caca". Ii pun o minunatie de tutu pe ea: se uita mirata in jos, descopera cu nu isi mai vede picioarele, face cativa pasi cu fusta infoiata unduindu-se in jurul ei, pipaie usor nemultumita volanele si decide scurt: "caca!". Iesim afara, bate vantul, rece, nu-i place... o pala mai puternica o face sa se napusteasca rapid in bratele mele, de unde bine adapostita ridica nasul in vant si decreteaza: "caca"! La lift, gaura dintre acesta si etaj o nedumereste - se apropie tematoare, ii da tarcoale si insista: "caca". Da, mama, hai incoace, nu e nimic grav, e doar zona de trecere bla bla zic eu. "caca", nu se da ea batuta. Daca face, hmmm... caca... duce mana la scutec si ne spune: "caca". Cu atatea "caca" in jur mai luam insa si noi plasa si ne napustim sa o schimbam cand diva doar isi declara dispretul regal fata de cine -mai-stie-ce.

Iar cand nu-i convine ceva (major-major), trece la maraieli si jelanii teatrale. Tragedia e mare si o traieste cu intensitate. Bate din piciorusele alea mici, se prabuseste la pamant demonstrativ, suntem intr-o adevarata drama, clasicii rusi suspina, domnisoara e o diva.

02 December 2013

Marea debarcare

La 6 dimineata cei doi generali pregateau atacul... Problema cand ai doi copii (si nu doar unul) este ca nu mai ai superioritate numerica. Piticii sunt la egalitate, ba chiar daca incep sa urle si sa se zbata, situatia se pierde usor de sub control.

Planul era simplu: ii trezim rapid si, inainte sa apuce sa intrebe de mancare sau apa, ii imbracam si ii suim in masina. Intai intru eu cu el, apoi tu cu tu cu ea, ii dam ei de mancare, lui o masinuta, ciocolata si o medalie, il ducem pe el la gradi, ne lasi pe noi acasa. Scurt, simplu, eficient.

Mancare, scutece, jucarii - in geanta. Lista cu ce vrem - in buzunar.

Analize de sange pentru amandoi copiii. Recoltare.

In realitate, cand sa trezim diabolic trupele nestiutoare si inocente, primul obstacol a fost pitica ce dormea pe jumatate ascunsa sub perna. Adorabila. Apoi fetisoara ei adormita si confuza, sa-ti franga inima si nu alta. Si cel mic cu nenumaratele lui intrebari despre doctor si... groaznic!!!... injectii.  Intr-un moment de ameteala, Bu s-a pierdut si s-a napustit cu el la baie si l-a spalat pe dinti. Oroare: sdio exudat faringian!! Prima infrangere. Autogol. Ne-am imbarbatat tacit si am purces la drum: one down, dar mai erau atatea pe lista, macar pe alea sa le bifam.

Am intrat eu cu el. L-am timut in brate, am vorbit, s-a uitat curios cum ii ia sange desi eu (eu!!!) nu ma simteam in stare sa ma uit. N-a plans, a fost grozav de curajos, desi in camera de alaturi un baietel urla de mama focului. A primit si un creion de la doamna asistenta si bon, s-a dat lovit pe restul diminetii - ca el nu poate misca mana dreapta pentru ca "ma doare, mami". Ah, bon, norocul meu ca e stangaci, altfel, zau, nu stiu cum manca ciocolata aia... :P (a trebui sa-l sui si sa-l cobor din masina).

Bine, pana aici e bine.

A urmat ea, cu tati. Noi asteptam in hol. Am auzit-o urland, ii distingeam clar plansetul prin tot corul ala de vaicareli din alte cabinete. Ii stiu plansul si ma durea tot corpul de supararea ei, ma simtem neputincioasa pentru ca nici macar nu aveam cum sa intru sa fiu acolo cu ea.. Si urla atat de tare... zdranganea cladirea. Si-a dat drumul la tot volumul, full power: suparare, durere, nemultumire - erau toate acolo. Bu mi-a spus ca nu vroia sa tina mana si pace, a fost crunt - iar mutrita ei cand a iesit, pfff. - isi mai aducea aminte si mai tragea cate un planset sfasaietor, intre doua guri de lapte.

Dar le-am facut. Analizele. Nu stim insa cine a castigat meciul. Ne chinuie niste sentimente de vinovatie suspecte. Si ne-a ajuns, nu mai vrem prea curand. Probabil ca e remiza.

29 November 2013

Friends to the bitter end

Exista un motiv pentru care nu am mai scris pe blog: relatiile tulburi cu oameni apropiati. Exista un motiv pentru care am sa reincep sa scriu pe blog: prietenia.

Azi e o zi buna. Am primit dovada ca merita sa crezi. Multumesc.

09 October 2013

Pauza

Pauza... Nu sunati, ies eu din cand in cand. Sau sunati, daca ma cunoasteti in viata reala :D...

03 October 2013

:-(

Imi este ingrozitor de rau. Cred ca de mult nu m-am simtit atat de neputincioasa si bolnava si obosita si.. pur si simplu nu stiu cum am sa razbesc pana la sfarsitul zilei.

Urasc sa fiu bolnava si batranetea ma sperie.

02 October 2013

... sau Lucrezia Borgia

Prima jumatate de zi am fost convinsa ca sunt creatoarea prajiturii-care-mi-a-omorat-sotul. Am incercat sa ii explic bietului om ca nu vroiam sa scap de el, insa ii era mult prea rau ca sa ma asculte. Atat de rau incat am chemat Salvarea, care a dat verdictul: enterocolita. A, bon. Ati mancat ceva ou ieri? Da, un sandvici la birou.

Eh, well, prea tarziu pentru deja condamnata prajitura pe care o banuisem de toate cele. Realitatea e ca mancase mult din ea si ca si eu paream sa ma simt usor rau, dar bon, eu mancasem si vinete inainte si mi-or fi picat mai greu si oricum sunt de ieri incoace cu spatele in pioneze (rau-rau) insa copiii care au mancat si ei au ramas la raceala pe care o aveau deja, altceva n-au patit. Apropo de raceala: ce bine m-am simtit astazi in varianta "stalpul familiei" pastorind peste oile mele aflate toate acasa: unul clatinandu-se alb si aratand ca si cum imi pregateste o vizita la spital si ceilalti doi cu nasurile curgand si mult prea multa energie pentru incovoiata de mine care abia reusesc sa stau dreapta sau sa ma asez!

Peste toate acestea, de dimineata trebuia sa vina cineva sa ne instaleze un filtru de apa - minunat, minunat cum se nimerise asta fix in tot balamucul nostru, cu noapte nedormita pentru ca cea mica nu putea respira si sotul complet scos din functiune! In fine, cum s-a apucat sa umble pe sub chiuveta, cum s-a spart o teava si a tasnit apa peste tot. Dupa care am sters cu mopul. Si cu carpa. Si cu mopul  apa care tot iesea de sub mobila. Si a venit cineva sa repare. Si a lucrat doua ore. Teoretic a reparat si da, corect, nu mai curge apa de sub chiuveta insa acum nu mai curge nici la chiuveta, ca sa stim o treaba. Nu mai am apa deloc. Bun asa. Vine si maine.

01 October 2013

Sisif. Numele meu e Sisif

Duminica dupa pranz am decis sa fac orez cu lapte, sa manance seara copiii - le place, merge si pentru cea mica, se face repede... bun asa. Ok, fac orezul insa nu stiu cum se potrivesc lucrurile ca bebeluna era prea flamanda ca sa mai astepte iar copilul mare era in plina manifestare de personalitate cuinara: nu vreau aia, vreau aia. Nici eu nu m-am stresat, nu-i nimic, mananca maine amandoi, mi-am zis.

Doar ca peste noapte sotul meu a gasit cratita si a mancat tot orezul. Tot.

Eh, well..

Luni zic totusi sa fac din nou orez cu lapte, sa manance totusi si copiii, asa ca ma apuc si fac o portie ceva mai mica de data aceasta. Omuletul mananca un castron iar bebeluna iar ma fenteaza, furand un mar din sacosa adusa de Bunu - s-a cocotat in fotoliu si musca lacoma din el, cu tot cu coaja, nu conta ca are doar sapte dinti. ... ok, zic, asta e...ii dau maine si il avertizez pe Bu sa nu manance tot orezul, sa lase macar cat de un castronel si pentru cea mica.

Seara tarziu ma duc in bucatarie si vad cratita goala. Pai Bu, nu ti-am zis sa-i lasi si copilei? Aaaa, dar i-am lasat! Unde? Uita-te bine, e acolo. Ma uit la biata mea cratita fosta plina cu orez cu lapte: intr-o margine mai era o ramasita, nici cat o lingura - asta nu-i ajunge nici pe o masea copilei :-))!

Mda. Nu ma deranjeaza, ma bucur ca a fost apreciat dar cum din doua randuri de orez cu lapte copila n-a mancat nimic si omuletul a prins un castronel si e marti (o noua zi), ma intreb: oare sa mai fac si astazi orez cu lapte???

26 September 2013

Lecturi pentru pitici

Am descoperit cateva carti faine, pe care le recomand din toata inima. Este vorba de colectia Disney - Zanele. Sunt 8 carti independente, fiecare cu povestea unor zane cu nume ciudate (Clopotel, Vidia, Acuarela, Picur Lin, Becky, Prilla, Fira si Lili), de care n-am auzit in viata mea (in fine, de Clopotel stiam). Inteleg ca este o reeditare, la un search pe net am gasit si titlurile mai vechi - eu stiu varianta in diferite culori si da, le-am citit pe toate :D. Foarte frumoase, minunat ilustrate,  bine scrise si cu talc, genul acela de povesti de care tot cautam si n-am mai gasit de mult. Un deliciu.

Apoi mi-a mai placut si seria cartilor lui Roger Hargreave. De format mic, cu ilustratii simple si curate, personaje haioase, limbaj optimist si mesaje simpatice, titlurile spun cam despre ce este vorba - eu am cumparat Domnul Murdarici si Micuta domnisoara Veselie.

Mai este si seria cartilor Lucia Muntean. Nu le stiu pe toate, am doar cateva - sunt diferite carti: cu rime usor de retinut pentru pitici, activitati sau povesti cu talc, toate bine facute si placut ilustrate, scrise cu un limbaj simplu, cald, firesc.

Si seria Hoinari prin anotimpuri: foarte frumoase, prilej de dialog cu cei mici (sunt doar ilustratii), mari si... camm scumpe, of. Dupa cum spuneam, sunt doar ilustratii insa au cu multe detalii si legaturi de la o pagina la alta, fiecare carte prezentand elemente specifice unui anotimp - sa tot stai sa le studiezi si sa le comentezi.

25 September 2013

My words for today


Si cum eu ma incadrez la vreo... 5... categorii din cele de mai sus, zic sa ma duc totusi sa lucrez :D

Sursa foto.

24 September 2013

Asa ceva nu e posibil

Eu incep sa cred ca sunt ca domnul din "The Truman show" si acusica o sa descopar ca intreaga mea viata e de fapt o telenovela la care lumea se hahaie de zor sambata seara la televizor. Ca altfel nu imi explic tot ce mi se intampla...

Ieri trebuia sa merg la un atelier cu parintii, tinut la gradinita. Cu ceva timp inainte imi pica fisa: Bu a plecat cu cheile mele de masina. Bu a plecat cu cheile mele!!! Aaaaa, eu ce fac: am de mers dupa copil la sediul nou al gradinitei si apoi trambalat cu ele cu tot la sediul vechi... de unde sa ne intoarcem pe la 21.00 sau mai mult. Caut cheile de rezerva. Nu sunt, gasesc doar telecomanda. Trei telefoane mai tarziu si mai multe mini-atacuri de streso-panica, le localizez pana la urma la tata si mama mi le aduce cand vine la mine, ca urma sa stea cu cea mica. Bineinteles, ca in bancurile bune, bebeluna nu vrea sa doarma de pranz si eu ma chinui in toate felurile in speranta ca voi reusi. Nu reusesc dar abandonez si ies pe sest pe usa, cu cheile de la mama si telecomanda mea dupa mine. Plus o surubelnita si o baterie de rezerva in geanta, ca nu stiu de unde tineam eu minte ca una din telecomenzi s-a descarcat candva - sa fie masina lui, sa fie masina mea??? cine mai stia, mai bine sa fiu on the safe side si sa plec si eu ca o doamna, cu surubelnita in poseta.

Surprinzator, telecomanda merge. Oooo, zeii sunt cu mine, exclam eu foarte fericita si ma sui in masina. Bag cheia in contact si...nimic. Cheia nu se rotea nici macar un grad. Nu, nu se rotea. Ma uit la ea: cheie de frima, cu logo-ul marcii masinii, cu tot. Mai aveam o cheie - identica dar cu gri in loc de negru (manualul zice ca e seconday key - da, m-am uitat si in manual, exasperata) - nici asta nu mergea. Incep sa ma agit de nebuna prin masina, imping cheia, invart volanul (poate e blocat, nu?? de unde... l-am blocat eu), dau telefoane, ce se intampla, imi scapa mie ceva? Si dai si convinge lumea ca NU, cheia nu se invarte, nici apasand, nici rotind volanul... nimic... NU porneste masina. Nimic nu avea sens. Nici faptul ca nu, cheia nu descuia nici usile masinii! Evident ca Bu n-avea idee de nimic si taman intra intr-o sedinta, doh!

Eu asa ceva n-am mai pomenit: sa ma sui in masina, sa am cheie cu marca masinii (alta masina marca asta n-avem) sa intre in contact dar sa nu plece! Am simtit ca imi crapa capul, nimic nu avea sens ... insa intarziam asa ca am abandonat si am plecat pe drumul oaselor: ia copilul de la gradinita 1, ia taxiul, mergi la gradi 2, trage-ti sufletul, participa la altelier, ia copilul, ia taxiul si mergi acasa.

Intre timp vorbesc cu Bro', de la care aflu ca: am senzatia ca nu e cheia buna pentru ca parca tin minte ca Bu a schimbat butucul acum x ani (in 2007), cand v-a fortat cineva masina. Right! Si eu de ce n-am stiu asta? Si unde sunt celelalte chei? Si Bu de ce n-a zis nimic? Si de ce m-am invartit de nebuna incercand sa inteleg cum de cheia masinii nu porneste masina??? Asa ceva nu e posibil!!!

Ba uite ca e. Asa cum e perfect posibil ca dupa ce te fatai de zor in fata unui grup de parinti asezati pe scaunele de copii, ajunsa acasa sa descoperi ca undeva in decursul zilei blugii tai buni s-au sfasiat fix sub fesa dreapta. Pam-pam!

P.S. Pot sa sterg ziua de ieri din calendar???

23 September 2013

Camera comorilor

Sunt doua saptamani de cand am facut marea mutare sau rocada, ca sa ii spunem asa :D: am mutat bebeluna in camera cu fratele ei si da, noi ne-am recuperat dormitorul. Minus incidentul nefericit si foarte prost nimerit cu interfonul de bebe care a decedat taman acum, lucrurile sunt roz pe meleagurile acestea.

E cald si pace la ei in camera cand ii culcam, in intunericul adanc dat de draperiile mari si groase. Ea adoarme prima, el mai sta cu noi la povesti si mai joaca. Lumina de veghe e suficient de puternica incat el sa poata vedea daca e nevoie sa se scoale noaptea. Uneori intru doar ca sa ii vad dormind, de dragi ce imi sunt: ea rastignita toata in patutul de bebe, el adormit profund intr-un vartej de plapuma, iepuras si diverse jucarii de plus. Mai indrept o cuvertura, mai ascult o respiratie ritmica, verific daca are apa... si ma retrag in varful picioarelor.

Dimineata insa, e veselie mare in camera lor. Ea doarme neintoarsa pana dimineata si de obicei se scoala prima. Se ridica in picioare in patut si ii vorbeste pe limba ei, incantata nevoie mare ca il vede in patul lui cel mare. Evident ca il trezeste :D si el ii raspunde, ba chiar se duce langa patutul ei si asa ii gasesc eu de cele mai multe ori, ea chiuind bucuroasa, el ciufulit de somn, explicandu-i nu-stiu-ce. Tragem draperiile verzi cu imprimeu vesel cu animalute si lasam soarele sa intre. El isi aduna iepurasul, ea topaie sa o iau in brate. Camera nu le mai este de ajuns - mergem catre sufragerie, jucarii, micul dejun, desene, mii de lucruri noi de scotocit si descoperit... :D

E frumos asa. E frumos si sa ii stiu dormind si sa ma bucur si eu de linistea ce domneste in restul casei, e frumos si sa le veghez somnul linistit si e frumos si dimineata, cand toata casa se trezeste la viata, cu pofta. Ma bucur ca am facut rocada asta, nu stiu cand vom face urmatorii pasi, vazand si facand, dupa cum simtim ca e potrivit - nici cu mutarea impreuna nu imi era clar cand e momentul sa o facem, se pare insa ca l-am gasit.

19 September 2013

Bolnava

Imi e asa de rau ca imi vine sa mor. Pur si simplu ma tarasc prin casa si ma simt oribil - cred ca e o viroza: am febra, frisoane, sunt racita si ma doare capul ingrozitor de tare. Bu e si el bolnav, dar ceva mai functional, asa ca teoretic are grija de mine. Practic... s-a dus la farmacie si a venit cu cutii cu medicamente de care mai aveam in casa. Si nu cate o cutie din fiecare, ci cate doua, sa fie! Cred ca prevede multe raceli in familia noastra in viitorul apropiat. Dupa care m-a pus sa iau o pastila. Propolis, pentru tuse. Dar eu nu tusesc, i-am zis eu cu o voce slaba, lesinata fiind pe canapea. Nu conteaza, mi-a explicat el, asa ca am luat-o si pe aia si inca alte multe hapuri menite sa ma puna pe picioare. Iar Bu acum se invarte turat prin casa pentru ca i-a intrat in cap ca ne trebuie musai un router nou. Ma doare capul.

18 September 2013

Spanac si couscous

 1 an si 5 luni - 2010



 
 1 an si 2 luni - 2013


E clar, suntem pe drumul cel bun...

17 September 2013

Povestiri de pe drum

In luna noastra de preumblare prin tara ne-am gasit si noi sa trecem pe Valea Prahovei taman dupa weekendul prelungit de sf. Maria. De fapt nici macar nu vroiam sa traversam muntii, ci sa ne oprim undeva pe traseu unde era musai sa ma intalnesc cu Bro' care sa-mi dea cheia de la casa unde urma sa mai stau o saptamana, doua, deci nici macar nu treceam de Sinaia.

Mda. Aflati in vacanta prelungita noi am uitat complet de puhoiul de lume care fugise din Bucuresti avand atatea zile libere la dispozitie, asa ca venind linistiti dinspre Transilvania, pac, surpriza: la Brasov ne deturneaza politia. Stanga- stangaaaa... nu e voie inainte. Hait! Cum adica nu e voie inainte? Pe la Cheia, doamna, ca e blocat, e multa lume, DN1 e inchis. Whaaat? Pai si daca eu nu vreau sa trec de Sinaia? Nu stiu doamna, zise politistul, incercati la colegi si arata vag inspre urmatoarele puncte de trecere, ca la fiecare intersectie pe unde o puteai coti miseleste pe DN1 te astepta propt un echipaj de politie, gata sa te deturneze. Avansam in coloana, toata lumea se spala pe maini cu replici de genul "astea sunt ordinele, nu stiu"... si mie a inceput sa mi se suie sangele in cap. Eu ce fac? Ma duc la Ploiesti si ma intorc? Sunt nebuni??? Eu inteleg sa se fluidizeze traficul insa eu NU ma duc la Bucuresti! Am doi copii in masina, cea mica trebuie sa manance, eu trebuie sa iau cheia de la Bro'... astia isi bat joc de mine. Cam asa mi se invarteau gandurile in cap in timp ce boscorodeam in masina pe langa  Bu, suparat si el dar mai flegmatic decat mine, ce sa faci? Cum ce sa faci, ha! chestia asta nu poate sa ramana asa! zic eu furioasa si tasnesc din masina, mama-zaluda fix in nasul unui politist tinerel pe care numai descalecarea mea abrupta l-a intimidat suficient cat sa ma lase direct la seful lui. Aveam sa aflu mai tarziu ca Bu, aflat in masina, isi radea singur in barba, la modul "astia nu stiu ce le-a cazut pe cap, yes!", pe moment insa eram prea ocupata sa-i explic nervoasa sefului aluia ca eu NU ma duc pe Cheia. Nu stiu doamna, nu am o solutie, e blocat DN1 - o tinea el langa. Pai cum nu aveti solutie? Si eu ce fac? Nu intelegeti ca acolo am treaba, am un copil de 1 an in masina, n-am timp sa ma frasui pe la Ploiesti! Imi asum, ma duc pe DN1!- parlamentam eu. El cu ordinele lui, eu cu mutra de mama agitata, degeaba a mai venit un politist la negocieri, de castigat am castigat eu: pana la urma omul a cedat nervos si ne-a lasat sa iesim din coloana si sa ne ducem inapoi, sa ne lase echipajul de la iesirea din Brasov sa intram pe DN1. Acum Bu rade de mine ca or fi dat si in statie si catre celelalte echipaje ca sa o lase pe nebuna aia sa treaca :-)), cert este ca eram super nervoasa si ca dupa ce am mai ocolit nitel (intrat din nou in Brasov, mers in coloana, dat din nou nas in nas cu primul punct in care ne obligau sa mergem spre Cheia) un singur politist m-a informat profetic cum ca sunt nebuna, imi chinui copiii, o sa stau ore intregi cu ei in masina in coloana si ne-a lasat neputincios sa trecem. Right. De parca daca era blocat sau ceva nu puteam sa ma opresc frumusel la o cafenea, un parc, undeva, tot era mai bine decat sa ma plimb in coloana pe Cheia pana la Ploiesti si de acolo inapoi. Inutil sa spun ca DN1 era gol-golut si am mers snur pana unde aveam treaba...

Partea simpatica este ca in timp ce tot incercam noi sa trecem de filtrele de politie, ma-a sunat Bro', sa vada unde sunt. Nervoasa, i-am spus ce se intampla si ca ma lupt cu politistii sa trec si cat de aiurea e tot. Dupa ce inchid, 10 minute mai tarziu, din spate se aude vocea omuletului, usor nedumerit de tot ce se intampla si cu o doza de incantare la anticiparea ideii:"mami, ne luptam cu 7 politisti???".

A doua parte simpatica a fost la ceva timp dupa ce am ajuns la munte. Bro'  plecase grabit, noi abia ne instalasem nitel si ne-am decis sa iesim sa mancam la un restaurant din zona. Strans bagaje, pus copii in masina, adunat tot, hai repede... inchid prima usa de la casa (sunt doua, una de lemn peste una de termopan) si dau sa o trag si pe a doua (de obicei sta lipita de perete cand suntem acasa) si sa o incui. Doar ca atunci ma prind ca usa nu era!!! Nu e usa la casa??? Nope, nu era. M-am uitat de doua ori, incepusem sa ma invart in cerc crezand ca nu vad eu bine, ba chiar m-am uitat nedumerita si dupa colt, nu ca ar fi avut sens ca usa sa fie acolo dar deh, nu se intampla zilnic sa te trezesti fara usa la casa. L-am chemat si pe Bu, am inceput sa radem isteric si l-am sunat pe Bro' ca sa-l intreb ce s-a intamplat si sa-i spun ca daca tot imi lasa cheile de la casa macar sa-mi lase si usa :D. Turns out ca o scosese si era in magazie - se stricase ceva si era mai safe asa, doar ca uitase sa ne spuna... insa fata mea si reactia pe care am avut-o cand m-am trezit ca nu, nu am ce sa incui, vai mie :-))).

16 September 2013

Sambata noastra :D

Sambata noastra a fost de pomina, ah... tipic familia mea! Dimineata am reparat diverse prin casa (vecinul ne-a surprins din nou cu o inundatie mica) iar eu mi-am exprimat o noua dorinta: o bucata de perete vopsita tip tabla de scris cu creta. Eeee? Bu a boscorodit ceva in barba dar a venit acasa cu vopseaua respectiva, eu m-am entuziasmat si apoi intristat pentru ca dureazaaaaa o zi sa se ususce. O zi! Drace, am amanat, musai sa plec de acasa cand se va face operatiunea altfel vom avea pentru etenritate un perete tabla de scris cu urme de bebeluna curioasa pe el :D.

Dupa amiaza fusesem invitati la Elefantelul curios - un loc de joaca nou deschis. Am luat toata trupa dupa mine, inclusiv sotul care ar fi zacut nitel dupa dimineata plina de reparatii prin casa, insa ma gandeam ca totusi nu ma descurc singura cu cei doi. Si a inceput balamucul: intai ca Bu si-a lasat telefonul in camera si m-a rugat sa i-l aduc eu cand cobor cu cea mica. Mdap, doar ca erau doua identice unul langa altul si evident ca NU l-am luat pe al lui, ci fostul meu telefon pe care il folosim acum pe post de iPod la copii. Inutil sa precizez ce mult s-a bucurat Bu ca a ramas fara telefon :-).

Apoi ne-am ratacit :-)). Mda, tipic noi. Turns out ca era vorba de strada Brancoveanu, nu bulevardul pe care noi cautam de zor numarul 7 si GPS-ul o tinea langa cum ca am ajuns la destinatie: care destinatie, ca noi nu vedeam nici un elefantel in zona, fie el si curios... In fine, am dat un telefon (doua), m-am lamurit si totul s-a rezolvat. Doar ca sotul meu avea o figura din ce in ce mai verde, asa ca dupa ce am ajuns (cu intarziere, of) si vazut ca wooow, are cine sa stea cu cea mica... l-am intrebat pe Bu daca nu ar dori totusi sa mearga acasa. Ba da, vroia, doar ca mie imi trebuia masina, alt balamuc. Intai s-a gandit sa imi aduca masina mai aproape insa dupa ce a mers doua case mai incolo si s-a prins ca nu luase si cheile de masina aflate la mine in geanta, a abandonat ideea :-)) - nu, masina nu era chiar asa de departe... Eu nu aveam bani, el nu avea telefon, eu nu aveam nu-stiu-ce aplicatie de comandat taxi pe telefon, el nu stia numere, ce cuplu minunat eram... pana la urma am descalcit toate si m-am prabusit pe un taburet, la o discutie cu celelalte mame. Spatiul nu e foarte mare insa isi propun multe: pe langa variante de joaca pentru mici si mari se organizeaza diferite ateliere de dans, origami, pictura, lut, sah, teatru etc.

Intre timp copiii mei se descurcasera de minune: cel mare a decretat ca el nu vrea la atelierul-cel-simpatic-de-pictura si s-a infipt direct intr-o bucatarie de jucarie (foarte faina), iar bebeluna a adunat constiincioasa toate tacamurile de plastic de la respectiva bucatarie (aka "argintaria locului") si s-a indreptat grabita catre iesire. A avut cel putin trei astfel de tentative de a evada cu argintaria, insa a fost interceptata de fiecare data. Daca a vazut ca nu ii iese, s-a reorientat catre masa cu mancare si dupa ce s-a infipt in niste pestisori maxi-mix (da, infipt e fix cuvantul potrivit) am decis ca e mai bine sa ii dau un fursec si sa o indrept spre alte obiective mai pasnice, in timp ce ridicam toate farfuriile cu gustari de la nivelul ei (da, am reorganizat fortat pe toata lumea). Realitatea este insa ca am avut si perioade bune de liniste, ba chiar si timp sa vizitez si etajele - jos sunt cateva jucarii/ puncte de interes pentru cei mici (o trambulina, cateva elemente de gimnastica, o casuta etc), iar la etaj exista o sala de afterschool si party pentru cei mai mari si o alta de sport, pentru diversele programe pe care le organizeaza - si cei doi au avut ceva mereu de facut: cel mare isi gasise o masinuta din cele mari care a fost pasiunea lui pentru restul serii... iar mie mi-a placut ca era mai mereu cineva care sa se uite dupa bebeluna mea cea curioasa, n-am avut grija ei.

La final scopul era atins: eu imi trasesem sufletul si cei doi erau suficient de obositi, fix de dus acasa si culcaaat (evil mama, I know). Si erau fericiti. Sa mai zic doar ca trebuia sa avem si o incheiere apoteotica: am luat-o cu mine si pe Mara, iar Vera a vocalizat tot drumul in masina (ii era somn, normal) - grozava idee, ca taman ma gandeam cum sa fac sa nu-mi adoarma trupa in masina :-))). Ah, iar a doua zi copilul cel mare m-a informat ca doreste sa cumparam si noi o bucatarie "ca cea de la locul de joaca".

13 September 2013

S-au vorbit

Intamplarea face ca ieri am ajuns sa ma uit la pozele cu omuletul cand avea el un an. Si cum suspinam eu nostalgica: vaaai, ce frumos zambeste copilul, ce minunat e!!! pac, ma uit mai bine la dintii lui. Patru sus si trei jos.

Hmmm... patru dinti sus si trei jos are si ea acum. Fix la fel, doar ca sunt trei pe dreapta iar el avea trei pe stanga, daca intelegeti ce vreau sa spun. Ok, deci copiii mei la un an aveau fix sapte dinti: patru sus si trei jos, nici mai mult nici mai putin.

Si seamana! Vai ce seamanaaaaaaaaaa!!!

In alta ordine de idei, am mai avut o revelatie din categoria "copiii mei, ca ai nimanui". El este nascut fix in aceeasi zi cu Axl Rose (what where the odds???). Ei bine, am fost curioasa sa vad si la ea si, well, ea e nascuta in aceeasi zi cu nici mai mult nici mai putin decat 50 Cent, rapper de la mama lui :D. Oook...

12 September 2013

Socant




Rene Magritte - "le viol".

Socant, nu? Nu cu mai putin socant decat asta. Un viol in plin centrul capitalei, in plina zi, fara ca nimeni sa nu reactioneze. Adica asta...

Traim in prea mult absurd si socant zilele acestea. Si prea multa rautate iese de aici. Tabere si ura. Nu mai ai unde sa te ascunzi, eu nu mai reusesc ca nu ma las influentata e ce e in jur. Nici nu e cazul: ce se intampla e prea mult si prea grav. Si ura care iese la suprafata este incredibila.

Sursa foto

11 September 2013

Prima putere in stat

Seara tarziu, copila mica dormea deja de mult, copilul mare era mult, cu mult prea vioi si treaz. Tatal si fiul in camera, dupa o repriza de joaca... eu in trecere pe langa usa... si il aud pe Bu cum incerca sa-l convinga ca "gata, acum e ora de somn". Nimic nu parea sa mearga asa ca tatal adopta "the voice" si intreaba ferm:

- Cine decide in casa asta ce trebuie facut, eu sau tu?

Raspunsul prompt al copilului a venit pe o voce mica dar hotarata:

- Mami!

Abia mi-am inabusit hohotul de ras, aflata fiind dupa usa...

10 September 2013

Cand lucrurile se leaga

In alta ordine de idei, si pe un ton ceva mai vesel... ieri am fost invitata la Eden Spa. Dar mai bine sa o iau cu inceputul: dimineata de ieri, cand m-am trezit anchilozata. Nu numai ca ma durea spatele, dar aveam senzatia ca doare si sa respir, nu intelegeam ce se intampla. Scartaiam rau pe la incheieturi. Bu m-a anuntat ca si pe el il doare spatele si m-a intrebat mucalit daca ne-am batut cumva in somn. Nope, eram prea ocupati sa dormim bustean asa ca mai ramanea doar varianta cu "am fost rapiti de extraterestri in timp ce dormeam".

Acestea fiind transate, am apelat la solutia de compromis: un Nurofen, of.  Apoi am purces la drum- sa ne relaxam, nu? Ei bine, mie vizita la Eden Spa mi-a picat la fix: in primul rand ca imediat cum am intrat si am inchis usa dupa mine parca eram in alt univers: liniste, calm, relaxare... imi venea sa ma mut acolo. Ah, si niste prajituri cu dovleac si... mar si nuca de care m-am indragostit iremediabil (da, eu, care nu mananc placinta cu dovleac - musai sa gasesc reteta aia sau o ruda e ei pana de Halloween).

Am ales un masaj, varianta blanda ( ma tem ca desi ii inteleg beneficiile nu rezist la versiunea cu "tras de muschi") si a fost foarte bine pentru muschii mei contractati care se incapatanau sa stea contractati (am aflat si eu) - rebeli, rebeli, dar nici chiar asa - iata de ce ma durea spatele. Apoi am participat si la o demonstratie de yoga unde, recunosc, pentru mine, mama a doi copii aflata mereu pe minus cu somnul, prima reactie la "inchideti ochii si..." a fost sa ma duc pe panta somnului insa mi-am adus aminte ca uneori e bine doar sa stai, sa simti ca traiesti si atat si sa te bucuri de asta... De tine, de corpul tau, de pacea ta interioara.

Mi-a placut ca isi modifica oferta in functie de sezon, ba chiar ca schimbarile se reflecta si in amenajare, mi-a mai placut si ca au oferte pentru grupuri (de exemplu petrecerea burlacitelor la spa sau mama-fiica) si ca au terapii nu doar pentru corp ci si pentru minte si suflet. 


Iar pentru mine lucrurile s-au legat tare bine si au venit la momentul potrivit - atmosfera placuta, masajul si minutele de yoga m-au facut sa plec alt om. In fine, alt om inseamna versiunea care tururie non stop si rade de zor, but that's the happy me :D.

My song for today



Donnaukinder a fost scris de Rammsteinin urma catastrofei de la Baia Mare din 2000: deversarea a peste 100 000 de metri cubi de apa contaminata cu cianura in Dunare. Digul unui iaz de decantare s-a fisurat si astfel a rezultat ceea ce ecologistii numesc "al doilea Cernobal" - zeci de hectare de teren contaminate, apa potabila otravita, un ecosistem distrus in cea mai mare parte...

09 September 2013

De ce sustin protestele - Rosia Montana

Ieri seara au trecut pe sub geamul meu. Eram singura acasa, pazind copilul de 1 an care dormea dus. Mai bine de jumatate de ora m-am uitat la masa compacta de protestatari... 8, 10, 15 mii de oameni - sa fie cati vreti voi, important e ca sunt tineri, tinerii din generatia mea, cei care muncesc, cei care platesc taxele si impozitele, cei care isi duc viata corect si curat in tara asta. Pe biciclete, cu copii, fara sa agreseze nimic si pe nimeni, fara acte de vandalism, m-am uitat la ei cum trec manati de o energie incredibila - le-a ajuns si au iesit pe strada. Generatia mea, cei ca mine.

E vremea lor. A noastra.

Nu sunt experta in subiectul Rosia Montana, recunosc, nu stiu toate detaliile. Punand insa lucrurile in balanta: care este beneficiul nostru? Hai sa formulam intrebarea altfel: de ce sa  sustinem proiectul acesta? Ce ne aduce el bun? Mda... mai nimic. Nu ne prea putem declara incantati de aceasta mareata oportunitate, poate sa ramanem doar indiferenti si neutri... In schimb daca protestele acestea reusesc sa impiedice proiectul Rosia Montana, daca ele au un rezultat clar... asta da raza de speranta! Inseamna ca uite ca putem, ca vocea noastra conteaza: lumea (tinerii ) a iesit in strada, s-a mobilizat, s-a saturat suficient incat sa se adune seara de seara si sa militeze iar un esec in acest punct inseamna sa le spunem LOR ca pot sa faca ce vor in tara asta si sa ne intoarcem NOI in scorbura indiferentei si disperarii in care ne retrasesem pana acum. Un rezultat pozitiv al acestor proteste inseamna mai mult decat impiedicarea unui proiect in fata caruia e oricum greu sa te entuziasmezi, sa fim cinstiti - inseamna un semnal trimis LOR si speranta pentru NOI. Inseamna ca putem, ca avem o voce si ca vocea si actiunile noastre conteaza. Ca NOI contam.

Miza e fantastica. Daca iese, atunci nu mai exista limite (lucrurile ar putea fi abordate altfel, de exemplu problema mersului la vot - e altceva cand ai vazut si ai inteles ca vocea ta conteaza), insa daca nu merge data viitoare iesitul in strada nu va ma fi o varianta valabila, o arma suficient de puternica. Si ce urmeaza dupa "am iesit in strada si degeaba"? Sper ca nu "ultimul stinge lumina"...

Precizare: n-am scris despre principalele argumente contra proiectului Rosia Montana, sunt deja cunoscute, insa da, ele reprezinta motivul pentru care eu oricum nu il sustin.

06 September 2013

Spitalul Filantropia - spitalul nasterilor mele

In luna in care am lipsit am fost invitata sa vizitez Spitalul Clinic de Obstetrica si Ginecologie Filantropia, care implineste anul acesta "200 de ani de functionare neintrerupta ca spital si 130 de ani  de existenta pe piata serviciilor de obstetrica-ginecologie din Romania". Iata o vizita pe care im pare rau ca nu am apucat sa o fac, mi-ar fi placut sa merg, chiar eram curioasa sa vad spitalul cu alti ochi si alta liniste in suflet, pentru ca de spitalul acesta probabil ca am sa fiu legata sentimental pe vecie: aici s-au nascut copiii mei. Amandoi. 2009 si 2012.

Am sa incerc sa nu devin, of, sentimentala ca o carpa (:D), doar ca am deschis astazi pozele primite pe mail si, well, mie imaginea aceasta:

  imi aduce aminte de:





 iar aceasta
ma face sa ma gandesc la:

M-au lovit amintirile. Realitatea e ca eu nu am ales spitalul, ci doctorul. Si ca dupa ce citisem niste articole pe net, impresia mea era ceva de genul "la stat e oribil, murdar si te calca lumea in picioare, esti fericita sa nasti si sa ajungi acasa" dar, bon, imi ziceam ca oi trece eu si prin asta. Nu a fost asa. Ok, nu sunt experta in domeniu si nici nu pot face comparatii intre maternitati, iar o nastere e oricum ceva ce nu poti numi chiar 'usor si relaxant" :D,  insa chiar am avut parte de multe surprize placute.Si da, m-am intors in acest spital si pentru a doua nastere. 

Dincolo de faptul ca am avut incredere in doctorul meu, Filantropia a fost o alegere buna pentru mine. Ca mai sunt de corectat/ reparat/ imbunatatit, da, mai sunt, sigur, insa e un spital pe care, tinand cont de contextul in care traim, l-as recomanda mai departe. Ceea ce imi aduce aminte ca eu am si avut noroc la prima nastere, a fost renovat fix cand eram eu insarcinata, imi aduc si acum aminte cum i-a taiat panglica inaugurala si spuneau la tv ca este unul dintre cele mai modern dotate spitale de stat din tara. La a doua am putut observa "mai pe indelete" unele lucruri si sa compar - prima data totul si mai ales operatia a fost un tavalug... Si cum prea totul e catastrofa si scandaluri, poate ca e bine sa mai prezentam si surprizele placute, da, pastrand totusi o viziune realista, insa lucrurile bune merita si ele spuse. 

Pe scurt, in Filantropia n-am avut parte de scene de groaza cu oameni acri, dimpotriva, majoritatea angajatilor sunt binevoitori. Am avut parte de surprize placute, eu, cea care se astepta la sloiuri de gheata - de la liftiera amabila pana la cele care aveau grija de copii... si erau o groaza de ture a cate n angajati acolo (da, in 2012 parca erau vizibil mai putini :-( ) - sigur ca tin minte si personaje negative care mi-au lasat un gust amar, insa mie mi-au parut a fi ele exceptiile iar asta a reprezentat un mare plus pentru mine... Au glumit cu mine, cand am cerut sfaturi am primit, am fost incurajata sa interactionez cu copiii mei, lasata sa ii iau in brate, la prima nastere doctorita neonatoloaga (diferita la fiecare copil) m-a sfatuit sa incerc macar sa-l pun la san inainte de fiecare masa (era inca foarte mic si nu prea avea putere), am putut sa-mi aduc de acasa pompa de san si mi-o sterilizau si o aduceau la fiecare masa, incurajandu-ma sa-l hranesc macar cu laptele meu, chiar daca prin biberon. Asta despre alaptare: nu sunt experta si nu stiu clar tot ce ar fi trebuit sa fie, insa pot sa spun cam ce s-a facut la ambele mele nasteri. Ah, si mi puteam vizita copilul de cate ori doream. Prima data nu cred ca era si nici nu s-a pus problema de rooming in, insa a doua oara nu numai ca mi-au adus-o in camera la cerere insa am auzit-o pe doctorita neonatoloaga, extrem de simpatica, mare militanta pro alaptare (!!!), cu o voce usor de recunoscut pe holurile spitalului si care, culmea, parea sa ma tina minte de la prima nastere, cum trimitea asistentele cu copiii in saloane "sa mai stea cu mamele lor" (:D).Altfel, legat de alt subiect de groaza, in Filantropia e curat si se face curat iar prima data am avut (cred) o rezerva cu doua paturi (facusem preeclampsie, am stat o vreme la terapie intensiva, apoi m-au mutat nici eu nu stiu bine unde, eram cumva "mutata" dupa copil care a stat o vreme in incubator) si baia, comuna intre doua rezerve, era curata. Avea si dus, tin minte ca m-am uitat cu jind la el :D. A doua oara am avut rezerva, luata in cauza aerului conditionat (am nascut vara) si pot sa spun ca am iubit rezerva aia. Si patul cu telecomanda!
Cel mai mult pe mine m-a interesat sa imi stiu copiii in siguranta si sa le fie lor bine, iar pe partea aceasta a fost bine. Eu sunt nascuta in sistemul in care m-am nascut, sunt relativ invatata cu diverse si le mai iau si ca atare, insa pe ei sa ii stiu pe maini bune, in conditii bune. Nu am termen de comparatie insa noua Filantropia ne-a purtat noroc, am fost fericita si linistita in cele din urma (prima nastere a fost cu peripetii), totul a fost bine cand s-a terminat cu bine, aici am revenit pentru a doua nastere, e spitalul la care ma voi gandi mereu cu drag si o urma de nostalgie. Aici am devenit eu mama, aici si-au inceput copiii mei drumul in viata, aici s-au petrecut pentru mine clipe pe care nu am cum si nu vreau sa le uit. Sunt subiectiva si emotiva, deh.

04 September 2013

O luna pe drumuri

Am lipsit din Bucuresti o luna. Mdap. Duminica m-am intors, cu cei doi copii, intr-un oras fierband de vesti proaste. Oribile chiar - nu imi revin din povestea cu copilul sfasaiat de catei in parc. Asa ceva nu e posibil, nu e voie, e incredibil si ireal, iubesc cateii si animalele si am crescut de la catei la pisici, papagali, iepure, canari, broaste testoase... samd, insa asa nu se poate. Sa ajung sa imi fie frica sa traiesc in propriul meu oras, sa imi fie teama de ce se va intampla in tara asta in care ne pregatim sa distrugem nu mai putin de patru munti la Rosia Montana (si pentru ce???), sa ma tem pentru copiii mei... imi vine sa renunt la tot si sa plec, sa caut un colt de lume mai bun unde sa-mi croiesc universul meu frumos. Mi se face lehamite de tara asta si de oamenii ei.

Si venisem cu asa pofta de viata si energie de munca in mine ;-(... Nu stiu, mi-a prit absenta asta - am fugit initial de caldura si bine am facut, ca viata inchisa in casa cu aerul conditionat pornit si plimbari doar sear atarziu nu-i de mine, ma sufoc si ajung sa urasc betonul. Am luat copiii si am plecat. Bu ne-a vizitat in weekenduri iar noi ne-am plimbat si am fost ba cu Buna, ba am stat si la bunicii din partea sotului, ba cu verisoara mea si trupa ei... uite asa s-a legat o luna departe de Bucuresti, cred ca cea mai lunga perioada in care am lipsit din oras (in viata mea de adult responsabil :D). A fost frumos, cu mult stat afara, in natura, cu racoare (chiar frig si ploi uneori), cu cules de zmeura, vizita la expozitia de trenulete de la Sinaia (f faina), pictat pe fata, pictat pietre, pictat si colorat ce-am mai gasit, plimbat copilul cu bicicleta, primii pasi legati intr-o plimbare mai lunga ai bebelunei, facut Roseola (ok, asta n-a fost asa de fain :D), dat in leagan, tras cu arcul, copt vinete, mers la Brasov (frumos oras!), inot cu trupa, mancat bun in diverse locuri sau pe variate coclauri (aka la Trei Brazi sau eu mai stiu pe unde), facut gratar(e!), invatat lucruri noi, trait fara griji.

Aveam nevoie de asta. Intai pentru cel mic, cu care am putut sa petrec ceva mai mult timp si am putut sa ma ocup de el. Apoi pentru ei amandoi, a fost grozav, o mare vacanta. Si pentru mine, mi-a prins bine sa ma rup putin de toate si sa imi adun ideile si puterile. N-a fost usor (mdap, sa plec de nebuna cu doi copii in lume), nu toate planurile au iesit fix asa cum le gadisem (u know us, tipic!), dar la final amintirile sunt grozave.

So: we are baack!!!

17 August 2013

Inca un pas mic...

De la noua luni sta in picioare. Cam de o luna are din cand in cand tentative de a pasi singura, aproximativ trei pasi. De ieri a plecat singura la drum si nu pare sa se mai opreasca.

16 august 2013. Cinci pasi dupa care... potopul :D. Merge singura. 1 an si o luna.

Intru amintire: omuletul s-a ridicat in picioare de la 7 luni. Primul pas mic a fost pe 1 aprilie 2010, la 1 an si doua luni.

16 August 2013

Dimineata tarzie

Azi sunt mahmura si mi-am inceput ziua abia acum o ora si ceva, ha!... Nu de la prea mult alcool, deh, ci de la mancat cu entuziasm o prajitura cu urda care m-a cucerit definitiv (must have the recipe, must try this at home... ahhh, mai bine nu, ca mananc toata tava) si de la jucat canasta pana la ore tarzii in noapte. Asta din urma gratie sotului meu entuziast care m-a plimbat ieri dus-intors in trei mii de directii, de nici nu stiu cand a trecut ziua, plus a unui numar impresionant de rude si familie extinsa prezente in jur, chestiune ce a contribuit la intreaga nebunie a zilei. A fost frumos, desi imi doresc sa fi putut da timpul pe slow motion ca sa apuc sa vorbesc mai mult cu unele persoane si sa ma bucur mai mult de fina mea care e o minune dotata cu o personalitate de zile mari, e greu sa te apropii de ea (e foarte hotarata, luptatoare, asa... mie imi place chestia asta... si are niste bucle si o figura...) - si mai mereu o vad pe fuga, buf. Mi-ar fi placut ca anexa mea sa NU isi uite toate actele la unchiul lui, macar de data aceasta sa nu isi respecte renumele :D, dar m-am bucurat tare mult (enorm de mult, the best present, zau) ca de dimineata m-a lasaaaat sa dorm. Bine, am si negociat chestiunea la canasta, damn, a trebuit sa-l lasa sa castige pe chestia asta :P. Ah, si am mai mancat si salata de vinete, vai!

Pe scurt, ziua a inceput relativ linistit, cu culcat copila si iesit la supermarket dupa cateva provizii, doar ca acolo ne-am intalnit cu unchiul lui si next thing I know eram la acesta acasa si mancam prajitura abia-abia scoasa din cuptor, dupa care am cautat masina tatalui lui parcata pe x strada ca sa luam o hartie din ea, apoi am umblat dupa o doamna sa luam niste acte si a trebuit sa asteptam x minute asa ca ne-am mai plimbat nitel prin zona, apoi am ajuns inapoi acasa unde se adunase multa lume si copila trebuia culcata, eu nu mancasem mai nimic, am alergat nitel dintr-o parte in alta si la final a mai venit rude, s-au copt vinete in aer liber, noi am inceput o canasta pe care n-am terminat-o pentru ca a trebuit sa plecam cu masina sa mai rezolvam ceva (? planurile sotului meu) asa ca ne-am intors, am culcat copiii de noapte si am fugit sa terminam canasta inceputa cu cateva ore mai devreme. What a day!

15 August 2013

Maria mea

Numele ei l-am ales cu greu. Asta pentru ca aveam multe criterii de indeplinit: sa sune bine in ambele limbi, preferabil sa aiba o anumita initiala si... sa respecte diverse traditii din familia fiecaruia. A mea e sa aiba un nume de sfant, musai si sa preia un nume de undeva din istoria familiei. Asa se face ca al doilea nume al ei e al doilea nume al meu, al doilea nume al mamei lui, al bunicii lui si mai vine si de la strabunica mea (despre care am auzit lucruri tare frumoase cand eram copil si imi e draga indirect). O familie de Marii. Primul nume ni se pare acum ca i se potriveste tare bine desi mai sunt altele care imi sunt dragi in familia mea, tare frumoase, dar care nu mergeau din pacate, mai e chiar un nume care se regaseste in ambele familii, la ambele bunici, insa nici acesta nu a fost sa fie. Maria a ramas insa alegerea care leaga cele doua clanuri, cel care sa ii aminteasca mereu de radacinile ei, cine e si de unde vine.

Si e prima data cand am o Maria a mea :D. Primul an cu ea. de acum incolo, in fiecare an o sa ne serbam impreuna: La multi ani de sfanta Maria, draga mea! Sper sa fim mereu si prietene, complice, sa ne fim adapost si sprijin una alteia, sa putem rade mereu impreuna si sa vorbim orice. Sa fiu/ fim familia ta in adevaratul sens al cuvantului.

14 August 2013

Razlete

Nepotul meu mi-a cerut prietenia pe fb. Ah, sunt o baba...

Din categoria "ce face maternitatea din om": zilele trecute am fugit de nebuna impreuna cu copilul dupa masina de gunoi a cartierului. Nu pentru ca ma chinuia pe mine, ci ca sa o vada omuletul. Dupa care am mers linistiti mai bine de o strada in urma ei ca sa studiem in detaliu cum sta treaba. Tot la categoria asta intra imaginea unei femei care culegea concentrata pietre de pe marginea drumului prafuit, ajutata de un copil pe bicicleta -  le-am vopsit, transfomandu-le in casute, monstruleti sau buburuze.

Gelul de dus colorat (pt copii) de la DM este o inventie grozava pentru dusuri mai usoare :D.

Privelistea de la Castelul Cantacuzino e superba. Vai ce bine se traia pe vremuri!

Mi-am comandat o tona de carti de pe Elefant, oh boy, oh boy, abia astept - imi plac promotiile lor.

Domnisoara bebeluna s-a bagat singura intr-un lighean. Dap, a plecat in iarba pas pas in patru labe pana la ligheanul buclucas, dupa care s-a varat inauntru, si-a pus fundul in bruma de apa ramasa in acesta si si-a scos boiereste picioarele pe marginea lui, incantata.

A fost Roseola...

Ma bate gandul sa-mi fac abonament la Good Food si Dilema veche.

Nu-mi place fara Google reader - ce sa folosesc?

13 August 2013

Iepurasa

Dupa aproximativ patru ani de cand este in casa noastra, am descoperit si noi ca iepurasul este de fapt o "iepurasa" - sau cel putin asa a decretat copilul (care normal ca imita tot ce a vazut timp de un an legat de bebeluna). Este destul de cocheta si fitoasa si a trebuit sa ii improvizez rapid o garderoba - ziua poarta rochie insa paradaoxal uneori e ok si in blanita ei goala (...???) iar noaptea musai sa fie imbracata - are o pereche de pantaloni (sunt hainutele bebelunei, ce am avut si eu mai mic la indemana, evident ca inoata in ele). Partea buna si motivul pentru care ma cam bucur de aceasta nebunie este faptul ca iepurica doarme acum relativ separat: are patutul ei, facut dintr-o remorca de jucarie. Si se inveleste cu un servetel de bucatarie, mdap.

Ca orice reprezentanta a genului feminin, iepurasa noastra e foarte interesata de pantofi si atenteaza des la incaltarile bebelunei - se pare ca ii place sa ii poarte papuceii tikki.

Oh, well...

06 August 2013

Intriga se complica

- Cand eram eu bebe mic fratiorul meu era Gogoasa, ii spune sfatos omuletul surioarei lui mai mici, referindu-se la verisorul lui...

- Eu cand o sa fiu mare o sa vreau ca tu sa fii sotia mea... imi zice omuletul pus pe ganduri. Dupa care continua: si sper ca si Ami cand o sa creasca mare o sa vrea sa fiu eu sotul ei...

05 August 2013

Povestea inceputului povestii (2)

Acum cativa ani am scris prima poveste. Iat-o si pe a doua, mai putin dramatica (ce bine!), dar la fel de plina de emotii:

Zu a stiut mereu ca isi doreste mai multi copii. Bu, provenit si el dintr-o familie cu doi copii, visa in momentele lui de euforie chiar o echipa de fotbal, deh, dar bon, Zu se oprise la doi si cumva nu se vedea altfel la final de viata decat mama a doi copii. Doar ca dupa prima nastere au aparut cateva dileme, in special chestiunea preeclampsiei, mai ales ca doctorul i-a avertizat ca tensiunea in sarcina e foarte probabil sa reapara, cu toate eventualele ei consecinte. E un risc (nici sa nu ne gandim la ce ar fi putut fi), un risc pe care s-au tot gandit daca sa si-l asume. Asta a fost cel mai important, restul intrebarilor erau legate de bani, energie, cum il va afecta pe omulet, cum le va afecta cuplul etc etc. Doctorul le-a spus totusi ca el ii sustine daca isi mai doresc un copil, iar asta a contat enorm mai ales ca ei doi doreau sa mearga tot cu el mai departe pentru ca prima data a fost pana la urma o combinatie de succes. Bref,  dupa ce au trecut doi ani de la prima cezariana, Bu si Zu au tras linia si au luat decizia de a mai avea un copil, doar ca, invatati cu prima experienta, s-au asteptat ca imediat ce s-au decis acesta sa si apara. Riiiight...

... nu a aparut. Stiu ca pentru cei care incearca timp de ani buni sa aiba un copil faptul ca ei doar dupa jumatate de an intrasera la banuieli e hilar, dar asa era. Incepusera sa se intrebe ce se intampla :D iar prin toamna au ajuns inapoi la doctor si acesta a pus-o pe Zu sa faca o analiza, sa vada daca totusi corpul ei e pregatit. Incercau deja de aproape un an. Ok, i s-a luat sange, s-a trimis la laborator siiii... Bu si Zu au plecat in concediu inainte sa primeasca rezultatele analizei si sa merga cu ele la doctor. Deja se gandeau sa renunte, se apropia finalul anului si ii cam incerca ideea ca daca nu e sa fie, nu e... sau ceva de genul acesta, era mai mult un gand nerostit.

Se vede insa treaba ca bebe asteptase tot timpul ca cei doi sa se duca in concediu, asta e, povestea se repeta :-)... Dupa vacanta a urmat o perioada in care doctorul lipsea, vizita cu analiza de mai sus s-a amanat si, oooo, Zu a intrat la banuieli ca e insarcinata. Partea nostima a povestii este ca aproximativ doua luni mai tarziu, ajunsa intr-un final la doctor, Zu ii povesteste ce crede, el se uita in foaia cu rezultatele, o intreaba de greturi si altele, Zu neaga existenta unor astfel de simptome... si el ii spune ca e putin probabil sa fie totusi insarcinata, mai ales ca la data recoltarii sangelui, iata ca analizele o arata, corpul lui Zu nu avea nici cea mai mica intentie sa mai treaca printr-o sarcina. Si totusi... pam-pam, Zu era insarcinata!

Ha! Cand se asteptau mai putin! Oook, de data aceasta au pornit la drum mult mai agitati: nu trebuie sa creasca tensiunea, trebuie sa avem grija cum ii spunem omuletului, cum il includem in poveste. Au urmat controale peste controale, grija mare, atentie la cea mai mica urma de oboseala sau stres... si decizia de a ii spune copilului abia pe la final, cand sarcina va fi vizibila, pentru ca cei mici nu au prea multa rabdare si acesta nu va intelege ca "vom avea un bebe, dar mai stai tu noua luni". Zu avea o carte care ii prezenta copilului pe intelesul lui cum e sa "astepti un fratior sau o surioara" si o pastra special pentru cand ii vor spune. Acum... ca cel mic a simtit agitatia... ca de fapt copiii stiu mult mai multe... e greu de spus... cert este ca dupa o perioada in care omuletul a avut cateva reactii ciudate, Zu a decis sa-i spuna. Cu mari emotii, pregatita sa raspunda unui tir de intrebari si sa isi reconfirme iubirea neclintita. De unde: cel mic s-a comportat de parca tocmai il informase ceva extrem de banal, gen "peretele e alb" si lucrurile au reintrat miraculos in matca. Abia mai tarziu au aparut discutiile despre bebe, lectura cartii respective la infinit si bucuria de a anunta pe toata lumea ca "o sa am un bebe" (da, el, nu Zu) - bebe care era "bebe meu" si urma sa fie baiat (?).

Asa de convins era ca bebe al lui urma sa fie baiat ca Zu si Bu intrasera la banuieli, desi ecografia le stabilise clar ca e fetita. Dincolo de faptul ca cei doi isi doreau mai presus de toate sa fie un copil sanatos si ca era clar ca urmau sa-l iubeasca oricum, fetita e ce isi dorea Zu sa fie, in timp ce Bu inclina catre inca un baietel... iar bunicile, nu mai spunem, visau nepoata pe care nu o aveau :D. La prima morfofetala, in primul trimestru, doctorita ii spusese lui Zu ca ea crede ca o sa fie o fetita doar ca Zu e Zu, prudenta pana la capat, asa ca a preferat sa nu spuna nimanui din familie, nu, nici macar lui Bu cel care ar fi trambitat vestea in toate zarile plin de entuziasm. Doar doua persoane au stiut si urmau sa-si piarda capul daca spuneau :-))) pentru ca Zu vroia sa fie sigura inainte sa agite pe toata lumea. Asa ca abia la morfofetala din saptamana... douazeci si ceva... cea la care Bu abia astepta vestea si Zu abia astepta confirmarea, sexul copilului a devenit oficial: fetita! Filmata pe ecranul monitorului doctoritei cu telefonul mobil de un Bu extrem de incantat de tot ce i se intampla (overexcited ar fi cuvantul potrivit - la iesirea din cabinet nu numai ca a aflat jumatate din planeta ca urma sa aiba o fata, i-a mai si chinuit pe cativa cu filmarea acesteia in 3D).

Ce a urmat? Povesti peste povesti cu omuletul si bebe al lui, triere de tone de hainute, cautare de nume (asta a fost greu, gasirea numelui perfect care sa imbine toate ideile fixe si dorintele fiecaruia :D), scos toate obiectele bebelusesti de la naftalina si umplut casa cu ele, greturi timp de fix o saptamana (ce bine!!! sunt groaznice), analize si vene sparte mai mereu, emotii la fiecare "intalnire" cu bebe (ce conteaza ca era a doua sarcina!, bucuria si emotia sunt fantastice), niste crize-dureri ciudate in zona spatelui, griji si multa, extrem de multa si insuportabila caldura. Era vara si Zu a aflat ca o sarcina dusa vara e crunta...

Vestea buna, cea mai buna, este ca tensiunea nici nu s-a clintit in sus peste limita "normalului". Nici macar un grad, nici macar o singura data, desi doctorul si cei doi parinti stateau mereu cu arma la picior si mergeau ca pe coji de oua, pregatiti ca in cele din urma sa se intample. Nu s-a intamplat. Copilul s-a dezvoltat excelent, fara probleme, spre uimirea si bucuria tuturor.

Nasterea - cezariana - a fost programata, nimeni nu a dorit sa-si mai asume vreun risc, important era ca bebelusul sa se nasca sanatos si fara complicatii... si din datele posibile, trei la numar, Bu si Zu au decis sa fie aceeasi cu ziua de nastere a omuletului, alta luna insa. A ramas 6, cifra lor norocoasa.

Si a venit stresul anticiparii, prima data cand Zu isi facea cu adevarat pregatirile pentru nastere, prima data cand a apucat sa-si stranga bagajul de maternitate, foarte multe griji - ba chiar panica si nopti nedormite de frica a ce va sa fie, bazat pe experienta anterioara. Se pare ca tot tavalugul de la prima nastere lasase rani adanci si spaime pe care bucuria unui copil sanatos si a unui final fericit le ingropasera adanc, iata insa ca aceasta a doua sarcina le scosese la iveala. Este motivul pentru care Zu inclina spre anestezie generala, de teama unui adevarat atac de panica pe masa de operatie.

Cezariana era programata foooarte de dimineata insa s-a amanat putin, timp pentru Zu sa primeasca n mesaje de tipul: "ai nascut?" "n-am nascut :D" si sa fie convinsa de un anestezist foarte calm sa renunte totusi la anestezia generala. Asa se face ca, stresata la maxim dar cu noroc de o doctorita si o asistenta tare blande care se invarteau pe laga capul ei si cu un doctor pus pe glume, pe acorduri de salsa,  a putut-o auzi pe cea mai grozava fetita din lume :D urlaaaand ca din gura de sarpe, puternic si super enervata inca de cand au scos-o din culcus... cat timp au curatat-o/masurat-o... si pana cand au pus-o langa Zu care o privea cu ochii incetosati de lacrimile emotiei. Minunata. Fara probleme, fara preeclampsie (doctorul i-a povestit mai tarziu lui Zu ca sarcina ei infirma toate teoriile vechi despre tensiune de sarcina si este, iata, un caz foarte interesant), 3400 g, o personalitate incredibila inca de la nastere :D, o piele curata si rozalie si o figura de babuska de poveste. Fetita lui Bu si Zu.

Si de aici incepe povestea... :-)

02 August 2013

My song for today


Pentru ca asa ma simt. Inca mai privesc balaurul in ochi (ok, e un pui de 39.8- 39.2 grade) si cumva acesta este fundalul sonor care mi se pare ca se potriveste cu imaginea din capul meu.

01 August 2013

Agitatie in familie

Nu imi e clar ce e in aer, insa de ieri incoace familia mea face diverse. Intai ca am vazut 40 pe termometrul digital si nu, nu e vorba de canicula si nici macar nu e din cauza ei - e temperatura copilei ieri seara. Desi am mai avut parte de temperaturi mari si toate formele si culorile de boli tipice copilariei, 40 e cifra pe care cand o vezi e ca si cum privesti balaurul in ochi. E un care pe care de genul "ia sa vedem care isi pleaca primul privirea". Runda asta am castigat eu, dar n-am habar ce a fost asta, alte simptome nu prea sunt si batalia nu s-a terminat, are in continuare febra doar ca cifrele sunt ceva mai umane pentru sufletul meu.

In paralel avem alte aventuri: azi de dimineata bunicul a reusit sa se inchida in afara casei (cu ajutorul Gogoasei care a tras usa constiinioasa) si incerca sa isi localizeze cheile de rezerva aflate la mine, in timp ce Bu a descoperit cu stupoare ca ieri si-a uitat cardul in bancomat si a galopat rapid la banca sperand ca e acolo. Well, sotul meu are un noroc chior: era acolo, contul nu ii fusese golit miseleste, nu stiu cum face el toate boroboatele astea fantastice si tot mai cade in picioare...

Altfel eu ma minunez de resorturile astea de mama, cum poti sa pazesti noaptea copilul cu febra si sa ii dai antitermice din patru in patru ore iar a doua zi in loc sa te prabusesti in cele 60 de minute cand acesta doarme, sau macar sa lucrezi ce mai aveai de lucrat (ca tot ai), sa te apuci sa faci barcute din hartie colorata impreuna cu copilul cel mare... Zau daca inteleg ce suruburi s-au rasucit altfel in capul meu, dar bon, acum am decis sa trecem la avioane de hartie...



31 July 2013

Bu si Zu (si masina)

In weekend am fugit la munte. Bagaje le erau frumos puse in hol si cum stiu ca eterna discutie dintre mine si Bu este ca NU ii place sa care toate la mama naibii si mie mi-e greu sa bag masina intre blocuri si sa o parchez fix la botul calului, aka in dreptul usii de bloc, de data aceasta facusem un efort si am pus masina frumusel fix acolo unde stiu ca-i place, aproape si la vedere - sa fie fericit. Dimineata ia omuletul si prima tura de lucruri si pleaca jos la masina, in timp ce eu pregateam copila.

Se intoarce nervos:
- M-ai omorat cu masina!
- De ce, taman acum, cand am parcat-o jos...
- Dar eu nu stiam ca ai parcat-o aici, m-am dus sa o caut pana la service-ul de alaturi si m-am invartit cu copilul si bagajele pe stradute incercand sa-mi dau seama unde ai lasat-o! exclama el furios.

30 July 2013

Dialoguri

La patru ani si jumatate, omuletul versus mami: sah-mat!

Ma chinuiam sa scriu o felicitare pentru un coleg de gradinita al omuletului - sunt execrabila la astea, n-am niciodata idee cum sa formulez toate ideile alea faine care mi se invart prin cap. Ma opresc si il intreb: uite, ii scriu felicitare lui H, tu ce vrei sa-i spui de ziua lui?
- La multi ani lui H, prietenul meu! zise el prompt, adaugand in barba: sa fie mereu prietenul meu!
Scurt si la obiect, mda...

.....................

- Dar tu de ce esti batrana? ma intreaba el, din neant

- Eu????? Eu nu sunt batrana. zic repede in timp ce prin cap imi trec tot felul de idei despre cum propriul meu copil ma considera batrana si vaaaai, credeam ca arat mai bine de atat, zau...
- Atunci de ce ai buline pe mana? (nb.alunite, ah bon, asta era)

.....................

- Eu n-am vazut niciodata un urias... spune el nostalgic in timp ce citeam o poveste cu pitici si uriasi
- Nici eu. Dar uite ca nici pitici nu am vazut. Tu ai vazut pitici? intreb eu, intrand in joc
- Pitici am vazut! exclama el entuziasmat. La munte!
 woooow, imi zic eu in sinea mea, ce frumoasa e lumea asta interioara a lui, a vazut pitici, cat de fain... cand el continua:
- Dar nu se miscau, erau asaaa... statui in curte!

.....................

Alearga vesel si din greseala o calca pe Biggy pe  coada. Trezita din somn, ea schelalaie brusc - omuletul se sperie tare asa ca incepem o discutie lunga despre catei si reactiile lor si cum isi apara familia si, well, cine e familia lui Biggy. 
- Si R e familia lui Biggy? zice el, dupa ce insiram toate rudele
- Nu, nu e chiar familia ei...
- De ceeee? intreaba el, trist
- Pentru ca nu il stie asa de bine, insa daca vede ca e prietenul nostru si ca noi tinem la el... incep eu, cand el ma intrerupe brusc
- Pai sa le facem cunostinta! rezolva el scurt problema

26 July 2013

Dor de munca

M-am trezit mai obosita decat trebuie si cu o durere surda in coloana, semne proaste pentru un inceput de zi. Un Nurofen si un frappe homemade au facut minuni si doua ore mai tarziu lucrurile s-au limpezit - e o zi cu soare si la mine in suflet, iar eu am un navalnic dor de munca. De munca mea aia adevarata, meseria pentru care am facut si o facultate, nu specializarea "parenting" la care tot dau examene. Mi-e pofta sa ma asez la birou fara nicio alta grija pe lume si sa lucrez in tihna, fara sa mai galopez nebunatic intre mai multe sarcini de bifat, timp prea scurt si un copil de ingrijit. Meseria mea e de grafic designer si e o meserie al naibii de frumoasa. Poti face minuni, poti scoate din tine culori si forme si combinatii si poti lasa o idee sa se desfasoare pe hartie (fie ea si virtuala) ca un mosor de ata plecat la drum si sa te bucuri si sa te miri de unde te poate purta o scanteie initiala.

Mi-e dor de asta. De meseria mea cea adevarata, facuta de placere, cu pasiune, fara intreruperi si constrangeri. Am proiecte, diferite directii, cerinte de la diversi de logo-uri si alte elemente grafice, dorinte nedeslusite sa incerc diverse, am deja idei si documentare adunata, n-am timp sa-mi las sufletul sa vibreze linistit la ele.

Mi-e pofta sa pictez, sa imi insir pensulele si culorile si sa ma las dusa de inspiratie. N-am mai facut asta de atata timp ca ma doare lipsa si mi-e mila de mine si de stangaciile initiale inerente.

Ma apasa dorinta sa invat, sa ma perfectionez, sa devin mai buna, sa investesc in mine, sa-mi reintru in forma, simt nevoia asa cum simti nevoia de cafea dimineata ca sa poti trai - e un viciu, un drog. Ce fac acum e un surogat, e ca atunci cand bei nechezol. Mie imi e dor de o cafea tare, sa pun Mike Oldfield - The Songs of  Distant Earth (muzica mea perfecta pentru creatie) si sa ma scufund in lucru. Sa am geamul larg deschis, sa adie vantul si casa sa-mi fie plina de muzica iar eu sa ma mai ridic doar pentru un pahar de apa, sa rup ritmul sau sa caut ceva intr-o carte.
There was an error in this gadget