13 October 2015

Dialog foarte matinal

Prima ora a diminetii, copilul mare si cu mine incercam sa ne mobilizam pentru o noua zi de scoala bantuind cam haotic prin casa, amandoi adormiti. Usor exasperata, il interpelez:
- De ce umbli descult, ai papuci de toate formele si culorile! (are mai multe perechi)
Se opreste nauc, dar brusc interesat:
- Culorile?
- Eh, e o expresie... explic eu monosilabic
Ezita, proceseaza intens si apoi declara complet confuz:
- Nu inteleg ce sunt expresiile...

09 October 2015

No Gravity (it was meant to be :D)


Am cautat special poza aceasta. E din 2013 - copilul meu avea patru ani si parea tentat sa se suie pe "toate cele" din parcuri asa ca l-am dus la escalada, sa vedem daca ii place. I-a placut, a vrut, de atunci am inceput aventura. Doi ani mai tarziu, vad pe fb ca se deschide un nou club in Bucuresti, un concept interesant, cu escalada si trasee la inaltime - aveam sa aflu mai apoi ca am fost una dintre primele persoane care au dat like :D. Sigur ca am dat, escalada si... mmm am citit ceva si despre ateliere de orientare urbana, da, vreau sa stiu mai multe.

Coincidenta face ca am primit o invitatie de la Parenting PR la deschiderea oficiala clubului, iar sirul meu de coincidente nu se opreste aici pentru ca... pe domnul din imagine l-am regasit la NoGravity. El este cel care mi-a convins copilul sa escaladeze prima data peretele de mai sus, no bine, iata ca si de data aceasta a stiut cum sa-i vorbeasca si cum sa puna problema, de baiatul meu a numarat nici mai mult nici mai putin decat 20 de ture cu tiroliana. Initial mi-am spus ca se va plictisi repede, nu pare un spatiu extrem de mare (desi am incaput foarte bine un grup generos de parinti si copii)... insa nu, nu mai dorea sa plece acasa (cred ca am plecat penultimii) :-)!

No Gravity a fost mare hit pentru noi - e foarte bine amenajat, sigur (!), ingrijit facut (atentia la detalii este impresionanta), cu oameni pasionati si dedicati, totul in culori vesele, cu desene reusite si inedit realizate (cu elemente neconventionale) iar tema intregii sali e simpatica - copilul a identificat si numea planetele din Sistemul Solar inainte sa apuc eu sa ma dumiresc ce si cum. Mi se pare o varianta foarte buna pentru zilele in care cautam activitati indoor.




Si ai mei? El intai si-a invins reticenta - copilul meu e reticent, la inceput ezita, analizeaza, se retrage... e nevoie intotdeauna sa ii lasi timp si spatiu (asta apropo de ce ne-a povestit  psihologul de la Smartbox  Family, despre cum ii ajutam pe copii sa gestioneze situatiile noi). Dupa ce am depasit momentul 0 a escaladat de zor, nu i-a mai trebuit nimic altceva. Iar ea, prea mica inca pentru escalada (se recomanda de la 4 ani in sus), a mancat tot ce a putut manca ;-))). Cand o cautai, ea era langa masa - asta pana cand s-a prins ca existau si niste prajituri intr-un frigider... ce sa zic, de la aperitivele "spatiale" a trecut la savarina, apoi s-a reintors la gustarile sarate pentru ca in cele din urma sa manance si un ecler. Nu acasa nu mananca asa haotic si nici atat de mult :P. Si apropo de gustari: setul de pachetel de scoala primit de la Tupperware este motivul pentru care am facut eu sandviciuri si am spalat cate un mar zilnic pentru scoala copilului de atunci incoace... pfff.

Si sa nu uitam: 20 de ture cu tiroliana, da? Nu obosise, mai dorea, dar oamenii se mai duc si ei pe la casele lor...













06 October 2015

Lupul?... Sa plece!

Copiii mei continua sa ma uimeasca. Ce sa zic, sunt o mirare, o surpriza si o incantare (de cele mai multe ori :D) si, clar, au mostenit gena familiei cu "welcome to the jungle" combinata cu "we're all mad here".

Bref, lupii aia (care ne bantuiau in clan si mai cadeau si in wc ca tolomacii) nu mai sunt de actualitate. S-au dus, nu se stie unde, in lumea personajelor imaginare, disparuti sunt (pe veci?) si parea ca se asterne praful pe menajeria imaginara a copilului meu. Pana zilele trecute, cand, aflata la volan fiind, m-am prins ca el gesticuleaza si masaie si fasaie in spate... Oook, ce se intampla, am intrebat eu... A, nu vorbeam cu tine, dirijam armata noastra! mi-a raspuns omuletul concentrat.

Armata what??? Soc maxim: avem o armata??? Oameni inregimentati? Da, iata ca avem... propria noastra armata care ne urmeaza cu loialitate pe oriunde ne ducem. Este o armata moderna si descurcareata, se pare, pentru ca de exemplu in acea zi in care noi eram cu masina ne urmarea cu masinile proprii (mai multe, da???) iar in alta zi cand eram in parc cu bicicleta "armata noastra" era pe aleea alaturata (cand ne-am indreptat spre masini a fost dirijata si ea rapid spre masinile proprii, evident).

Acum eu ce sa zic? Ca sunt fericita ca nu e nevoie sa ii hranesc pe toti, imaginari fiind. Ca e bine ca se descurca singuri cu transportul. Si ca nu, nu pot sa spun ca ma simt mai in siguranta de cand stiu ca pe urmele mele se afla in permaneta o armata intreaga.

Ah, si pot sa adaug linistita la asta singurul cantec pe care l-au preluat copiii mei dintr-un desen animat. Elsa? Let it go? Mnah, nimic de genul, noi suntem mai pe gothic, asa. Pentru ca sa iti vezi copilul carliontat mergand prin casa mormaind in barba cuvinte ca "Rusine!', sau "Deceptie!!!"... e cel putin socant initial si sigur menit sa-ti inveseleasca ziua. Mai ales daca i se adauga si el cu un "Sa plece!" hotarat. Cantecul, the one and only auzit vreodata lalait prin casa, e din Simba - Lion King 2 si e probabil cel mai vesel de la Disney :D


Altfel, cu muzica stam bine. Avem doua hituri pe care le ascultam obsesiv, la cererea publicului mic si foarte mic, melodiile lor preferate, desigur:



21 September 2015

Fratele cel Mare si Sora cea Mica

 Cum scoala e la doua (trei?) cladiri distanta de gradinita si domnul mi-a pus in vedere sa nu ma mai grabesc sa il iau acasa, ma duc si eu mai intai dupa copilul care se bucura cand ajung mai devreme: bebeluna. Ne-am facut deja o rutina: recuperez copila si mergem impreuna la scoala lui unde mai stam putin in curte - el se mai joaca nitel cu colegii ramasi, ea se baga in seama pe langa ei (3 ani diferenta, deh, cred ca devine in curand copilul de trupa), eu zabovesc in zona.

Vineri insa am asistat scurt la doua faze extrem de simpatice:

Intai ca el se fugarea cu o prietena si jucandu-se ajunsesera cumva ca trageau amandoi de o racheta de badminton, fiecare intr- parte, moment in care Miss Zulufi s-a napustit de partea lui si a inceput sa traga si ea cu putere de racheta strigand ceva de genul "lasa-l in pace pe fratele meu!". Pfff, tantarul se dusese la lupta :-)))...

Apoi ca, dupa putin timp, ea a gasit un carucior din acela cu roti plin cu cateva cuburi de constructie, asa ca se asezaze la masuta sa construiasca ceva. Era la 5 pasi de mine, in timp ce fratele ei se juca badminton la o distanta considerab mai mare, insa cand Luca, colegul lui de clasa, a luat caruciorul cu cuburi si a plecat sa faca ture cu el prin curte, cretofolina m-a ignorat regeste si strangandu-si disperata la piept ultimele cuburi ramase a inceput sa strige panicata dupa fratele ei. Repet, eu eram fix in fata ei, dar ea il striga pe el... Fratele cel Mare a aruncat scurt o privire, evaluand situatia si l-a strigat sec pe impricinat: "Luca!!!". Luca s-a repliat si a revenit rapid cu caruciorul (a fost si el amabil, nu-mi imaginez eu ca e chiar asa usor de impresionat de strigatele copilului meu) si cateva minute mai tarziu a aparut langa mandra si fratele ei, comunicandu-i ca "uite, ti-a adus caruciorul, vezi?". Conflict rezolvat, ba chiar Luca s-a apucat sa faca un zid din cuburi si domnisoara sa-i aduca materie prima, pacea restaurata in lume, eu topita de ce copii am.

14 September 2015

Prima zi de scoala

Am ajuns si aici. E mare - ba e mic, imi tot rasucesc ideea in minte si ma minunez cand a crescut atat.

Azi ma bucur de bucuria lui. Pentru ca pentru el prima zi a fost o incantare, si-a dorit asta, e fericit ca isi revede vechii colegi de la gradi, era pregatit sa faca pasul asta de ceva timp si il astepta cu nerabdare. E fericit iar eu sunt... fericita, emotionata (nu credeam ca voi avea asa mari emotii) si usor speriata. Oare am facut bine? Oare o sa ii fie bine? Oare...

Drum lin, dragul meu, fie ca scoala pe care o incepi azi sa te ajute sa-ti deschizi ariprile spre lume.

13 September 2015

Starea de perplexitate - dubla 2

Nu am decat atat de spus: ieri, in masina, copiii mei au decis ca mai vor sa mai am (nasc) doi copii. Un baiat si o fetita, baiatul ca sa aiba el cu cine sa se joace si fetita pentru ea. Dupa care au inceput sa se certe si sa neocieze intens care e ordinea lor si unde ii aseaza ei in masina pe bebelusii inexistenti si la care nici nu ma gandisem ever cu doua minute inainte.  
 
Parca am mai trait ceva similar, aici si aici. De data aceasta insa, voila, varianta la plural. 
#conspiratie #suntmancata

29 June 2015

Copilul si muzica

Nepotul meu e pasionat de tobe, vrea sa invete, a inceput sa mearga la cursuri. Dap, Gogoasa cel mic, fost mic, in prezent aproape cat mine de inalt - verifica de fiecare data daca si-a depasit matusa in inaltime, ah, inca mai castig dar la mustata, in curand ma va privi de sus :D.

Piticul meu e mare fan al verisorului, asa ca ultima data cand ne-am vazut "l-a rapit" la noi in masina si cumva am ajuns la mine acasa (unde le-am facut clatite, ah, dezmat). Pe drum discutam de tobe, instrumente, lectii... si ii spun ca eu ma gandeam ca poate cel mic va fi tentat chitara, mi se pare o idee buna sa inveti acest instrument.. cand omuletul se activeaza in spate si declara prompt (nope, n-a stat pe ganduri nici macar o secunda si e prima data cand aud asta):
- Eu vreau flaut! cinci secunde mai tarziu adauga ...si trompeta!

....................

Mie imi place muzica ascult mereu cate ceva si lalai prin masina sau in bucatarie, in special. De multe ori si omuletul vine pe langa mine, ma intreaba diverse, danseaza, ma roaga sa dau mai tare etc... insa voila pe ce melodia s-a gandit sa ma intrebe "despre ce e vorba in cantec? si ce spune doamna aia acolo? ce inseamna?":

Fell in love with an alien - Kelly Family

Right. Explica asta :D.

05 June 2015

Pusculita

Ieri am avut una din acele zile tihnite si luminoase, in care ma felicit singura ca sunt mama si ca mai sunt si una desteapta :P. As in, sunt impresionata de rezultatele minunate ale unei scantei de o secunda, o idee lansata in eter pentru ca... mi s-a parut cea potrivita, dar habar nu aveam ce va declansa.

Bref, copilul mare vrea Lego. Ca a fost ziua copilului, ca el vrea Lego, ca vrea cadou, ca e copil, ca Lego. Eu nu si nu cu prea multe cadouri acum, din varii motive. Asa ca ii explic ce e cu motivele alea ale mele si ii propun sa vada cati bani are in pusculita si sa vedem daca isi poate cumpara ceva din ei. Pusculita e implementata anul trecut, au amandoi si tot strang marunti, eu inca nu ma-am organizat legat de partea cu banii.

Well, asa a pornit totul. Intai am numarat banii, pusi frumos in teancuri si ne-au iesit 33 RON (i-am numarat si pe ai ei, avea mai putini - cam 10 RON). Apoi ne-am uitat pe net ce isi poate cumpara din banii aceia, i-am prezentat optiunile, i-am spus ca poate chiar astepta sa stranga mai multi... bref, s-a decis. La ea am trisat putin, marind eu suma, pentru ca de 10 RON cam greu sa cumperi ceva Lego iar dansa tot asta isi dorea, normal, ca doar isi imita fratele.

Cand m-am dus sa ii iau de la gradi geanta mea atarna grea cu portofelul lui plin de monede, ma tragea in jos :-)). Am mers la mall si copiii mei au fost absolut minunati. La magazinul cu Lego doamna de acolo a fost amabila si i-a aratat lui cam ce putea lua (pana la urma a ramas la planul de acasa), fiecare si-a luat ce si-a propus,el a fost mandru sa plateasca folosind "banii lui" si am avut parte de o vanzatoare intelegatoare si cu multa rabdare care a numarat tot ce avea el in portofel :-)), in timp ce tanarul domn se umfla mandru in pene. Apoi am intrat sa-i cumparam lui Bu tricouri (don't ask, s-a trezit ca "nu mai are" tricouri ?! :D) si mdap, copiii mei erau cei care se jucau linistiti pe jos intr-un colt, printre umerase cu haine, in timp ce eu ma uitam la marimi si modele.

Dupa care am mancat... mancare chinezeasca :D. Mdap. pachetelele de primavara au castigat detasat, dar si orezul si, in mod surprinzator, vita cu ciuperci pe care o luasem mai mult pentru mine. Da, ne-am fatait pana la baie si inapoi de vreo trei ori, ca pe fiecare il apuca diverse in varii momente, da, am cam prins ora de varf la intoarcere si am condus prin ploaie dar who cares, a fost o dupa amiaza asa placuta alaturi de ei... si asa fericiti erau fiecare cu punguta lui, iar cand au ajuns acasa au inceput sa si le insire pe jos si sa mormondeasca singuri la ele... deliciosi.

Finalul unui timp minunat petrecut alaturi de ei a fost cand am facut o omleta impreuna cu el. As in el a scos tavita cu oua din frigider, vasul din dulap, le-a spart, le-a amestecat si apoi le-a facut papara in tigaia de pe foc (ok, aragazul l-am pornit eu si am stat langa el).

Lovely time together.

E o placere sa ii vad cand isi deschid aripile sa zboare, sa fiu langa ei si sa descoperim lumea impreuna. Fiecare zi e o surpriza si o noua provocare (acum ma gandesc la un sistem de obtinere a banilor, hmmm, cum sa castige el bani, procesez pentru ca nu vreau sa primeasca bani pentru tot ceea ce e oricum firesc sa faca, trebuie sa gasesc activitatile potrivite).

22 May 2015

Ziua de duminica

Eram la munte, punct de intersectie intre noi si bunicii care taman plecau cu fata (bolnava, again). De aici incepe povestea, mai precis chiar cu plecarea masinii lor, cu mandra in ea. Noi urma sa inchidem tot si sa plecam la randul nostru spre Bucuresti. Si dupa ce am terminat cu geanta frigorifica, bagaje, adunat/pus/organizat, fix cand sa ne suim in masina... Bu are revelatia: nu gasesc cheile de la masina!
Uita-te in buzunare. M-am uitat. Uita-te pe masa, pe polita, pe... M-am uitat. Unde le-ai vazut ultima data? Aaa, erau la bebeluna in mana, se juca cu ele.

Whaaat???

Si sunam la bunici, care plecasera deja cam de o ora. Sa caute in bagaje. Suna inapoi: am cautat, nu sunt. Mai cautam si noi. iar sunam, hai sa intrebam copila...

Mami, tu ai vazut cheile de la masina, alea negre?
Daa, da, negre, zice fata
Da, mami, alea, unde sunt?
Aaaa, uite un tren, zice copila incantata ca vede nu-stiu-ce-tren pe geam
Daa, bine, zi-mi de chei. Ai idee unde sunt???
Eu o sa fac pipi acasa, declara fata din neant
...?

E clar, dialog absurd, renuntam si eu deja ma inverzesc gandindu-ma ca cine stie pe unde a pierdut cheile in curtea aia mare si asta e, nu le mai gasim ever (ca pe verigheta lui Bu).  Moment in care domnul isi gaseste cheile in buzunarul x al hainei y (don't ask).

Mbine, plecam. Asta doar ca sa descoperim ca nu mai avem aer conditionat la masina si sa ne coacem pe tot drumul pana acasa. Ceva nu mai functioneaza, baga doar aer cald, adica prin masina noastra batea un vant cald ingrozitor.

Mbine. Ajungem cu ceva intarziere acasa, fugim la teatru (am fost la Fazanul), pe traseu aflu ca mi-am uitat telefonul acasa, alta incurcatura... si cand iesim vad ca a tras o ploaie usoara de vara: mirosea a proaspat si din loc in loc erau cateva balti mici. Sigur. Acasa am aflat de pe Facebook ca pierdusem ditamai potopul, cu strazi blocate, poze de groaza si inundatii prin oras: ploaia mea romantica era furtuna in toata regula, numai noi doi ca doua flori.

Si mergem acasa, unde intru in bucatarie pe intuneric si iau o curba alunecand de era sa-mi sparg capul. Ies si ii spun nedumerita sotului ca imi aluneca ciorapii astia (aveam dres) ceva teribil, aproape ca mi-am rupt gatul. Dupa doua minute se duce si el in bucatarie, de data aceasta cu lumina, si imi raspunde intelept ca nu ciorapii sunt de vina ci apa de pe jos. Apa pe jos? Iar s-a stricat ceva la masina de spalat vase?! Sa mor, din cand in cand patim chestia asta si e o distractie intreaga cu reparatul. In fine, am sters pe jos. Dupa care am pandit daca se mai aduna apa. Si ne-am harait ca eu voiam sa scoata plinta si sa vada daca e apa sub mobila, el zicea ca nu acum, maine. Si eu nu, si el da, si eu nu, si el da... si tot asa pana cand ne-a picat fisa: lasasem geamul deschis si plouase in casa!

Pam-pam.

19 May 2015

Dar de ce oi fi intrebat?

Ieri iau copilul de la gradi si primesc declaratia zilei:

- Eu vreau sa ma fac politist! O sa ma dai la liceul de polistiti cand o sa fiu mare, da? (n.a. liceu pare sa fie cea mai inalta forma de educatie pe care o stie el, a inregistrat faptul ca dupa scoala vine liceu, urmatoarea treapta cu facultatea inca nu ii e clara)

Bon. Si m-am apucat sa-i explic cum ca el alege singur si cum e cu studiile astea si meseria... bla bla. Puteam sa ma opresc aici si lucrurile erau simple, eram linistita... dar nu, curiozitatea mea tipica m-a facut sa intreb "da' de ce" si intriga s-a adancit... raspunsurile au venit tavalug peste mine, o avalansa de informatii pe care abia apucam sa le procesez::D:

- Dar de ce vrei sa te faci politist?
- Pentru ca Sarah vrea sa se faca politist!
... (huh?)
- Si o sa ne casatorim!
... (aaa, stai, nu se casatorea cu Mara?)
- Si o sa avem doi copii! O fata si un baiat. Pe fata o sa o cheme Maria si pe baiat Alex!

Mdap, se pare ca au un plan detaliat, again. Oricum, de tinut minte pentru cand vrei sa iti lovesti parintii cu diverse vesti: evident ca povestea cu "vreau sa fiu politist" a trecut rapid in plan secund si capul meu proceseaza altele :-))).

18 May 2015

"Fazanul" - Teatrul Nottara


Invitata fiind la la premiera pentru presa si bloggeri a piesei Fazanul, la Teatrul Nottara, m-am bucurat mult de ocazia de a mai ajunge si eu la teatru. Pentru ca desi era o vreme in care mergeam des, acum a devenit complicat sa plec de acasa seara si mai mereu exista alta prioritate. Ei bine, acest eveniment mi-a adus aminte de bucuria unei piese de teatru bune, a unei seri cu adevarat placute, a unui spectacol reusit.

Mi-a placut mult aceasta punere in scena. E o comedie bulevardiera spumoasa, ce trateaza tema clasica a pacalitorului pacalit, intr-o abordare extrem de reusita. Nici nu stiu ce sa amintesc mai intai:
- textul, cu o traducere foarte buna (dialogurile sunt pline de replici rostite alert, cu mult umor, bazate adesea pe jocuri de cuvinte, traducerea acestei piese nu a fost lucru usor si totusi nu simti ca a fost "gandita" initial in alta limba)
- personajele pline de culoare si verva, care ofera posibilitatea actorilor sa creeze cateva roluri minunate (mica nota personala:  Maggy Soldignac -Diana Roman- cu o partitura savuroasa :-)
- abordarea moderna (regizorul, Alexandru Mazgareanu, are 28 de ani) cu un decor extrem de reusit si cateva idei ingenioase (nu zic mai mult, dar muzica si o anumita "tumba", da, da)...

E un spectacol pe care il  recomand din toata inima, am petrecut o seara tare placuta.

13 May 2015

Distractia de ieri

Am fost la medicul de familie. Pentru carduri, pentru a ne mai vedea la fata, pentru diverse acte, ca sa vada copiii (e si pediatru)... Partea interesanta e ca de la ea in mall sunt doar doi pasi asa ca, daca tot aveam nevoie de pijamale pentru copilul mare care a crescut prea mare, am facut si cei doi pasi. Imediat dupa ce zana mica a terminat incantatia cu "frica" la doctor si a descoperit ca e doar un control de rutina asa ca a inceput sa dea indicatii de genul "inima", ca sa-i asculte si inima (evident ca la rugamintea doctoritei de a ii arata unde are ea inima carliontata a indicat orice altceva, respectiv burta si soldul). Si imediat dupa ce am descoperit ca nu, eu nu sunt asigurata (wait, what?), ma scuzati, ma duc sa ma dau cu capul de un perete, cum naiba sa nu figurez ca asigurata, nu se poate asa ceva...

Chestia e ca uitasem cum e cu trupa la cumparaturi. El a ochit niste tenisi pentru care a facut o pasiune brusca, plus doua tricouri (frumoase, e adevarat) si cred ca ar mai fi luat jumatate de magazin daca era dupa el. Ea a scos de pe raft, cu un fler incredibil, una dintre cele mai haioase si simple rochite (nope, nu Elsa, nu kitch, stam bine), dupa care, pentru ca nu intelege inca bine conceptul de "masura/ numar la pantof" a luat orice pantof i se parea ei ca arata bine si s-a chinuit sa si-l vare in picior (in unii inota pur si simplu, cu altii nu avea nicio sansa). Tot pentru ca nu intelegea cum e cu masurile se cam invartea pe la raionul de bebelusi, deci 0 sanse sa o incapa ceva haine de acolo... Si da, pasiunea este pentru rochite, rochite, rochite sau fustite, nu mi-e clar de unde/ de ce, daca era dupa mine doar in pantaloni statea insa bon, eu le-am pus hainele in niste sertare mari la nivelul lor si isi cam aleg singuri cu ce vor sa se imbrace dimneata. Domnisoara face uneori niste combinatii naucitoare (de ex fusta roz, colanti cu dungi cu alb/bej/roz, tricou cu dungi galben cu gri si deasupra tricou cu maneca lunga cu dungi verde cu gri - macar erau toate cu dungi, avea ceva unitate stilistica :P), insa in 90% din cazuri baza e compusa din chiloti cu "Fulger McQueen" (obligatoriu!) si rochie sau fusta :-)).

12 May 2015

Planeta 7 - leapsa cu carti pentru cei mici

Loredana m-a invitat sa numesc patru carti din Planeta 7 - o selectie de titluri pentru copii din volumele Editurii All. M-a facut curioasa (doar e vorba de carti, feblete veche :-)).

Nu stiam de ea, asa ca am inceput sa cercetez: vad ca au o gama larga de variante si... au un pret redus minunat: 7 lei! :D. Ma intriga o parte din titluri, suna interesant si cred ca merita explorate, mai ales ca unele au si mai multe volume. De exemplu Zaharia Zanzibon, un vrajitor care pare sa aiba parte mai multe aventuri, formatul cartii provocand copiii sa faca pe micii detectivi. Recunosc, cel mai tare ma intriga volumele cu vrajitorul, sunt curioasa cum sunt cartile acestea in care copilul este invitat sa gaseasca diverse greseli, insa am ales titluri diferite dintre cele care m-au atras cel mai mult:

- Zaharia Zanzibon (vol I)
- Dinozaurii pitici (vol I) 
- Neghinita
- Povestea hipopotamului de plus

11 May 2015

Dimineti incalcite

Acomodarea la gradinita, primul an... treburi grele. Am trecut prin asta cu primul copil, sunt la al doilea si tot la fel e. Da, stiu, sunt parinti care imi povestesc despre o singura raceala, cateva reprize de boala doar... well, eu n-am norocul asta. La noi e cu 3 zile la gradinita si doua saptamani acasa, bolnava. And again. And again. De prin septembrie incoace, cam tot asa.

Am facut tot ce am stiut in materie de tratamente, imunizare, plante, ceaiuri, tinut copilul departe de gradi ca sa se intremeze, u name it... concluzia e ca trebuie sa lasam povestea sa-si urmeze cursul si vom ajunge candva (un an? in vara?) la liman. Pana atunci ne acomodam si reacomodam la gradinita, ultima activitate care ma nauceste pe mine dimineata.

Pentru ca domnisoara mea care mergea la gradi vesela si incantata, acum plange. Tot balamucul asta cu stat acasa, mers cateva zile, iar stat acasa... a dus la asta. Si stiu ca parintele influenteaza copilul si ca e foarte importanta starea lui si cat e el de impacat cu ideea de gradinita si lasarea copilului acolo... stiu ca e un proces prin care trece si mama si ca de multe ori este mult mai greu pentru ea decat pentru copil si de multe ori inconstient se pune in calea acestei tranzitii, stiu. Mai stiu si ca gradinita e alegerea parintelui si ca daca el e impacat cu asta atunci va putea sa-i transmita direct si indirect in fiecare dimineata copilului (mai ales cand acesta contesta) ca de mers se va merge la gradi. Nu e vorba de obligatie/ impunere/ duritate ci de faptul ca una peste alta copilul meu este in grija mea si nu suntem buddies ci totusi in relatia asta eu sunt adultul si el copilul, aka eu iau niste decizii pentru el pentru ca sunt mult mai capabila decat el sa fac asta. Imi ascult copilul dar nu cred ca are capacitatea de a lua anumite decizii mult prea "grele" pentru el si nu mi se pare nici normal sa i le pun lui in spate cand nu le va putea duce. Stiu toate acestea.

Si sunt ok cu gradinita, sunt impacata cu ideea, nu am o problema (mai ales ca este gradinita unde a fost si primul copil, deci deja stiu ce si cum)... nu resping gradinita, vreau sa mearga, cred ca este decizia cea buna pentru ea. Problema mea e ca ea plange, cand o aud plangand... sufletul meu se face bucati, se frange. Si mi-e greu sa trec dimineata prin asta, mi-e tare greu, stau cu ea in brate si vorbim si povestim si incerc sa o linistesc si plec apoi de acolo cu inima facuta ghem si mintea ametita, obosita deja cat pentru jumatate de zi.

Diminetile astea in care ne trezim devreme, tot mai devreme (cand noi nu am fost niciodata o famile matinala), toata tranzitia aceasta catre orele de scoala unde problema se va pune altfel si reintegrarea ei in comunitate... la ora noua eu deja sunt obosita psihic de parca am mutat doi munti din loc si am nevoie de un timp ca sa imi revin in matca. Zilele mele nu incep tihnit ci incalcit.

05 May 2015

Winter is coming

Bu este Bu, unic, minunat si incorigibil. Probabil unul dintre ultimii oameni care nu a citit si nu are treaba cu Game of Thrones. Nici macar serialul nu l-a vazut.

Eu am citit toate cartile, asa ca incercam sa-i starnesc si lui pofta asa ca m-am lansat in tirada, intreband mai mult retoric: nici macar nu ai idee despre ce e vorba, nu?.

- Ba da, zice el. E despre faptul ca vine iarna si oamenii se lupta pentru mancare.

There it is. Rezumatul la Urzeala tronurilor, toate cele 5 volume sau #ce a inteles Bu :D.

30 April 2015

Pastele de anul acesta

Pastele nostru a fost relativ spectaculos asa ca ar fi bine sa nu-l las sa treaca pur si simplu ci sa-mi notez (intru amintire) cateva din momentele care l-au facut cu adevarat deosebit.

Toate sunt strans legate de bebeluna, care a inceput de joi cu un pic-picuuut de febra si a tinut-o tot asa, in crescendo, de m-am trezit ca vineri n-a mai mers nimeni la gradinia si dai si gateste cu ei intre picioare. Boy, this was fun! Cu pasca am scos-o eu la capat si am facut chiar doua rotunde si inca una intr-o forma de chec (pana duminica se mancasera toate) insa biata salata de boeuf a iesit terciuita, pentru ca manutele mici care s-au apucat sa toace legumele mai mult le-au "batut" de zor. In fine, la final de zi am pus casa explodata la loc in matca si ne-am pregatit de musafiri, pentru ca un prieten al sotului a venit sa doarma la noi (era in tranzit prin Buc.), doar ca vineri noaptea eu m-am distrat negociind cu fata sa-i pun sosete cu otet pentru ca a facut febra 40. Lots and lots of fun, fierbea saraca si eu trepidam in jurul ei.

A doua zi n-am reusit sa dam de doctorita si deja ma apuca panica: era Paste, sambata, totul se inchidea in oras si nu stiam ce avea copila, ce sa-i dam, ce ne faceam cu ea toate zilele alea libere in care mai greu gasesti doctor disponibil si farmacie deschisa. Pana la urma mi-a sarit in ajutor Irina ( Mamica pediatru) care a fost minunata, jos palaria. Concluzia e ca sambata seara, cand toata lumea se pregatea de drob si cozonac, noi eram la spital sa ii luam sange fetei, varianta cu urlete. Urlete pana si dupa ce am iesit din cabinet, sa ii dam jos leucoplastul - nu stia ce e si bulinuta aia de material o deranja maxim si o speria.

Dragut a fost Fratele cel Mare, care se cam prinsese ce urma si afisa o figura cuprinsa de mila pentru sora lui. La iesire, dupa ce ne-am mai linistit nitel, am purtat si urmatorul dialog fabulos:

Ce i-a facut? intreaba el
A intepat-o, zic eu
Cu o seringa?
Da.
I-a luat sange?
Da.
Si era albastru sau rosu?
intreba el, probabil incercand sa afle cat sange de printesa are diva noastra 

:D

Well, analizele ne-au aratat ca printesa/diva/zana era bine (?!), asa ca a doua zi ne-a trantit o zi din aia de copil dat peste cap de nopti nedormite, boala si program ametit complet. Iepurasul i-a adus un tutu mic roz pe care l-a imbracat degraba peste pantalonii de pijama si a defilat asa prin casa, refuzand sa se imbrace chiar si cand urma sa plecam la parintii mei pentru masa de Paste. Noi eram toti imbracati si dansa se ascundea incantata. Nu a fost chip sa o dumirim sa se schimbe asa ca am lasat-o in pace si am iesit cu ea asa pe strada: in pijama bleu cu Ben 10, tutu roz, cizme de ploaie mov cu floricele si o geaca bej. O aparitie spectaculoasa. 

La ai mei a vrut sa doarma (ca doar reusise sa si sara peste somnul de pranz), dar dupa ce am pus patul, pus copila, aranjat totul... ssssst... pssss... doarme zana... pac! 10 minute mai tarziu a decretat ca ea nu mai doarme. Si ca vrea sa se schimbe, nu vrea sa stea in pijama. Ii adusesem hainele de schimb cu mine, am rezolvat-o si pe asta si in rest am petrecut o dupa amiaza frumoasa doar ca, ajunsi acasa seara, domnisoara NU a mai dorit sa se schimbe in pijama pentru culcare. Pam-pam! Nu a vrut sa isi scoata hainele pe care de altfel ne rugasem de ea sa le imbrace cu cateva ore mai devreme (da, cele doua personaje care radeau isteric eram noi, parintii nauciti :D).

29 April 2015

De toate

Chestiunea cu Grey's Anatomy fiind transata, pana cand o sa vina episodul  de 2 ore (doua!!!) la care precis o sa plangem de o sa ne terminam si unde emotiile vor curge garla, am mers la The Avengers. Cel nou pentru ca cel vechi m-a amuzat teribil (mmm, din clipul asta lipseste faza cu Legolas). Ei bine, cel nou e prost. Boring. Same old story: ala rau apare, intai ii dezbina apoi se face si mai rau si ei au o revelatie care ii uneste si ii face sa salveze pana la urma lumea. Si toate acestea fara macar ceva urme serioase de umor, ba chiar si cu erori in scenariu. Pacat.

Altfel, am gasit liliac (ador liliacul) si am colorat o bufnita roz (work in progress) - nu mi-e clar de ce, asa am simtit, dar sper ca e semn bun :D. Nu stiu ce sa fac cu toate desenele astea, pe moment le tot fotografiez cu telefonul, ca tare imi sunt dragi.

Ah, sa nu uit: la Gradina Botanica era coada la intrare, sunt impresionata. Mi-am propus sa ma bucur de primavara asta - parca de la an la an e din ce in ce mai scurta si imediat vine vara cu caldurile ei insuportabile si eu n-am batut toate parcurile din oras.




Si pentru ca am fost toti bolnavi de nu se poate, cu mine (eu, eu, eu, ultima reduta) avand febra si frisoane de nu mai stiam de mine, copiii au lipsit de la gradi. Ieri insa am avut drum pe acolo si am nimerit fix cand grupa lui era la vestiar. Hait, m-au prins: ca de ce nu mai vine la gradi? ca unde e?... le-am zis ca vine luni si si-au comunicat intre ei, misterios: "ai auzit, o sa vina luni la gradi" :-)))... Prietena lui cea mai buna m-a supus unui intreg interogatoriu - am facut greseala sa-i spun ca am fost bolnavi asa ca mi-a cerut sa detaliez si m-a intrebat de ce s-a imbolnavit, ha...  i-am explicat ca a luat boala de la sora lui mai mica (alta comunicare in jur, de om "informat": "are o surioara mai mica, stii") ... pai si ea de ce se imbolnaveste... si iar da-i cu explicatiile... dupa care a venit si concluzia, fabuloasa: sa aiba grija SIi sa stea mai departe de sora lui cand e bolnava :-))).

Apoi am intrat la grupa ei. Alta distractie :D. Intai am fost identificata si semnalizata ca atare: "mama lui Ami!!!", apoi prietena ei (se inteleg foarte bine si sunt adorabile cum se cauta una pe alta mereu) m-a intrebat usor stalcit cand vine. I-am spus ca luni si am dat sa ies repede pe usa insa am fost interceptata de o alta fetita, mai mare, care s-a infipt in fata mea si ma privea decisa de la inaltimea ei de vreo 90 de cm (a trebuit sa-si dea capul taaare pe spate ca sa ma vada, dar avea o figura foarte horatata) si iar am ajuns la interogatoriu, iar cu "e bolnava", "vine luni"... pfff, am fugit repede de acolo. Sa tin minte sa nu ma mai duc la gradi fara ei, ca sunt rapid identificata si descusuta de expertii astia mici in interogatorii :-))).

23 April 2015

Capcanele

Capcanele mele sunt doua, fiecare din alt registru, avand ca punct comun faptul ca, hmmm, aaa, ma tin captive :D. Prima e mostenire de la copil, in mod uimitor, caci eu ma feresc sa ma apuc de jocuri pe computer, ba chiar si seriale pentru ca tare imi e ca nu o sa mai scot capul din casa, plantele se vor usca si familia va ramane nehranita. Doar ca m-a rugat sa-l ajut si cum mie imi plac provocarile si dilemele logice m-am trezit ca descalcesc itele unui joc de care zau daca imi vine sa cred ca am ajuns sa ma ocup: My little pony, de la Gameloft.

Da, e cu ponei. Multi si roz si veseli si cu casute si ateliere si... ma doare capul. Mi-e mila de bietul copil deoarece am realizat ca e un joc gandit doar pentru profit: taskurile sunt din ce in ce mai dificile si cer tot mai multe resurse in mod deliberat in asa fel incat sa ajungi sa iti cumperi "geme" sau "bani" cu bani reali. Altfel poti sa imbatranesti jucandu-l. Evident ca mi-a luat ceva timp sa ma prind si da, evident ca m-am chinuit sa-i rezolv treburile prin regat, asa ca timp de o saptamana m-am trezit avand grija de o turma de ponei. Cu care trebuie sa te si joci din cand in cand. Acum mai intru doar o data sau de doua ori pe zi, sa colectez banii si astept sa-mi treaca "boala", ca de fire sunt cam dependenta de jocuri si uite ca m-am contaminat.

A doua chestiune care ma tine captiva e... aaaa, ummm, hmmmm... propria mea masina. Din care, din cand in cand, cand i se nazare ei, eu nu mai pot iesi. Pentru ca nu se deschide usa de la sofer. Prima data am zis ca mi se pare si am repetat smecheria cu trasul de clapeta de deschidere, din ce in ce mai hotarat, dar nimic. I-am dat si un umar, cu incredere - si nimic. Am inchis-deschis din telecomanda, am pornit motorul sa se activeze la loc inchiderea... pur si simplu nu intelegeam ce mi se intampla si nu-mi venea sa cred ca usa aia chiar a decis sa nu se mai deschida, never ever. Asa ca am stat nitel ca popandaul in masina parcata si m-am agitat asa. Solutia era simpla si ofera potentialilor spectatori o imagine de banc prost: din cand in cand puteti vedea o domnita ce parcheaza frumos masina, ezita cateva secunda tragand de usa (uneori merge, alteori nu) si apoi coboara gratios geamul si isi deschide portiera din exterior. Dupa care se extrage din masina cu toata deminitate de care poate da dovada. Pam-pam. Love my car.

22 April 2015

What happened?

Asa pauza lunga... parca n-am mai avut. Unde am disparut, ce am facut, ce-i cu mine? Nici eu nu stiu, asta e. Intai ca sunt bolnava, m-am imbolnavit asa de rau ca abia ma mut de pe canapea in scaunul de la birou si inapoi. Febra, frisoane si tuse de neoprit. Teoretic si lucrez, practic eu simt ca parca n-am spor si asa ma enerveaza si mai tare.

Pentru ca what happened ala nu e doar legat de mine. Azi am descoperit niste cuvinte mai vechi aiurea rau si asta vine bonus peste faptul ca in ultimul timp tot dau peste oameni uscati si urati si primesc inapoi, ca raspuns la atitudinea mea amabila, gesturi pe care nu le inteleg pur si simplu, carora nu le pot da sens. Si ma intreb (again and again, ca povestea asta nu-mi da pace, asta e) cum ajung oamenii sa se inraiasca ata de mult incat sa stea fata in fata si sa nu-si vorbeasca, sa stearga grade de rudenie si prietenii cu buretele, in numele a ce, de ce, pentru ce? Si e trist sa-ti traiesti viata asa, ofilit inainte de vreme, e trist sa ii anulezi unui copil prietenul lui bun sau bucuria/ dreptul (?) de a isi cunoaste rudele doar pentru ca... pentru ca ce?

Asa ca poate somatizez, naiba stie, sunt in stare sa cred orice la ora asta si tot ce stiu e ca vreau sa treaca, sa nu mai fiu bolnava, mi-am propus sa scot musai bicicleta si sa elimin niste draci in timp ce imi aduc aminte ca primavara e frumoasa si racelile trec iar oamenii sunt asa pentru ca asta aleg ei sa fie.

09 April 2015

Castigatori concurs Fares - gama "Mami si bebe"

Buna dimineata! Azi am tras la sorti castigatorii concursului Fares: trei pachete constand in cele 5 produse noi (trei castigatori, pentru fiecare cate un pachet) - am facut o lista si m-am folosit de random.org. Rezultatul? Cei trei castigatori sunt:

Oana Mosteanu
Boxea Seceleanu Cristina
Andreea Sirba

Felicitari! Va rog sa imi trimiteti pe mail o adresa la care sa fie livrat premiul.

07 April 2015

Inima de mama

E Saptamana Altfel si a plecat in tabara cu colegii lui. 4 zile - a doua lui excursie. Prima a fost aici, atunci avea patru ani, acum sase, ce conteaza insa, iata  ca eu traiesc acelasi valmasag de sentimente.

Ce ma intriga este gheara mica ce imi sta infipta in inima cand sunt departe de el/ ei. E absurda si ciudata: sunt foarte legata de parintii si fratele meu si suntem cu totii calatori din fire asa ca de multe ori ba unul ba altul am fost plecati (eu am mers singura cu trenul prin Europa, din tara in tara, cu rucsacul in spate... sau am zburat singura pana in Iordania, de exemplu)... de fiecare data m-am bucurat de experienta mea sau de faptul ca vor avea o vacanta placuta, am asteptat vesti de la ei ca sa ii stiu ok, uneori m-am si ingrijorat, dar nicicand nu am simtit teama asta constanta pentru cei aflati departe de mine, ca o umbra strecurata intr-un ungher al sufletului.

Insa de fiecare data cand distanta dintre mine si copiii mei depaseste o raza de... (:D) grijile imi rod incet incet un coltisor de inima. E absurd si o stiu - sunt zilnic departe, la gradinita sau cu bunicii - nu sunt in permanenta cu mine si e clar ca trebuie sa ma bazez pe ei si ce au invatat pana acum, dar parca senzatia ca ma pot sui oricand in masina si sa dau fuga la ei ma linisteste, am sentimentul ca mai pot controla situatia. E ca in limbajul distantelor si cercurile aproprierii... ei imi sunt cel mai aproape de suflet si departarea lor prea mare doare, induce spaime, radarul meu intern se activeaza si detecteaza iesirea din spatiul intim, parasirea zonei mele de control.

Ma incapatanez sa ii las sa plece si sa ii ajut sa-si intinda aripile sa zboare pentru ca nah, normal ca stiu ca asta e calea dar e clar ca de cand am copii linistea mea (cata candoare!), s-a facut tandari. Spuneam candva ca "a avea un copil inseamna sa-ti pui toata iubirea si inima in afara fiintei tale si in afara controlului tau". Tare imi e ca o sa traiesc toata viata cu gheara asta in piept si "senzorul de proximitate" activat.

30 March 2015

”Fii prietenos, nu răutăcios!”


Cartoon Network a lansat, alaturi de Asociatia "Telefonul Copiilor", o campanie impotriva fenomenului de bullying (care a luat amploare in Romania). La invitatia Anei am participat la o intalnire de prezentare a acestei campanii. Este un subiect care ma preocupa, pentru ca aceasta este lumea in care traiesc copiii mei si ceea ce li se intampla in primii ani de viata ii poate afecta pentru tot restul ei, lasandu-i cu diverse traume emotionale ascunse cu care vor avea mai apoi de luptat ani in sir. Am auzit si eu povesti despre hartuire si agresiuni, discutii legate de brandurile hainelor pe care le poarta (inteleg ca in unele cazuri chiar alti copii vin si se uita direct ce eticheta are la gat haina pe care o porti - fara sa intrebe, evident) sau ironii privitor la aspectul fizic si tot asa, pana la batai (care se pot chiar incheia tragic). Am vrut sa fiu putin mai informata privitor la acest subiect si am aflat mult mai mult de atat (documentandu-ma si de pe site-ul Clubului Prieteniei - initiat de Cartoon Network dar si de pe cel al asociatiei), idei care m-au pus pe ganduri.

Pe scurt: "dacă eşti copil, la Telefonul Copilului poţi suna pentru orice, nicio problemă nu este prea mare sau prea mică pentru a o discuta cu noi." In 2014 peste 1000 de copii au sunat pentru a vorbi de cazuri de hartuire, iar majoritatea celor afectati sunt copii cu varste intre 12 si 17 ani. Insa copiii suna adesea suna si pentru ca au nevoie de cineva cu care sa vorbeasca, sa se sfatuiasca. Cineva caruia sa i se destainuie. Si m-a surprins nevoia aceasta de comunicare, care pare sa se afle la baza intregii probleme. Hartuirea apare cel mai adesea ca imitare a unui model existent in cadrul familiei - acesta este agresorul, o victima la randul ei - iar copilul hartuit este lipsit de instrumentele de aparare deoarece, din varii motive, ii lispeste comunicarea cu un adult de incredere. Am aflat astfel ca solutia sta in comunicarea constanta cu copiii nostri, astfel incat ei sa aiba curajul si deschiderea sa ne povesteasca orice li se intampla dar si pentru a putea preveni astfel de situatii, informandu-i ce pot face.

Noi suntem exemplul pe care il au constant in fata lor si este foarte este important ce le transmitem copiilor nostri, iar cheia sta in comunicarea constanta cu ei - astfel vor avea instrumentele necesare si puterea de a reactiona prompt inca de la primele semne de hartuire (acum, dar si mai tarziu cand vor fi adulti). 

Ce le putem transmite? Ca "Hărţuirea este atunci când o persoană se poartă urât în repetate rânduri cu o altă persoană sau o face dinadins să sufere. Oricine poate fi victima hărţuirii, indiferent de vârstă. Ea poate avea loc la şcoală, acasă sau online şi poate însemna că cineva te împinge, te loveşte, te tachinează, îţi ia lucrurile, îţi dă porecle, te ignoră intenţionat sau se ia de tine pentru că eşti altfel. Hărţuirea nu este acceptabilă. Dacă eşti hărţuit, nu este vina ta.". Pe site-ul asociatiei exista cateva documente foarte utile, atat pentru profesori (din care evident ca se pot inspira si parintii) dar si pentru copii (aici si foarte interesanta, lista drepturilor copilului, de aici). 

De asemenea, campania are cateva sfaturi pentru cei mici, un "cod al prieteniei": 

  • Fii prietenul tău cel mai bun - poartă-te cu alţii aşa cum vrei să se poarte alţii cu tine
  • Fii îngăduitor şi atent - nu judeca oamenii, toată lumea are nevoie de un prieten
  • Fii sincer şi de încredere
  • Fii loial şi rămâi alături de alţii la nevoie
  • Ai curajul să spui "Îmi pare rău" dacă ai făcut o greşeală
  • Fii gata să ajuţi atunci când cineva are o zi dificilă
  • Distrează-te cu prietenii şi invită şi alţi copii să se distreze cu voi!

Eu as adauga ca e nevoie sa ii invatam:
  • sa se gandeasca la impactul cuvintelor lor inainte de a le folosi
  • sa pastreze un ton calm si un limbaj potrivit atunci cand au o discutie in contradictoriu
  • sa asculte cu adevarat (fara ca propia furie si emotiile sa ii impiedice)
  • sa inteleaga ca atunci cand nu esti de acord cu cineva ii contesti in fapt ideile, nu contesti acea persoana (asta e mai complicata :D)
Aceasta deoarece comportamentul in societate se invata. Cu totii, inclusiv copii, suntem constant expusi unor manifestari de violenta, lipsa de politete, vulgaritate ce ar fi fost de neimaginat in trecut (acum le vedem constant la televizor, de exemplu). Iar copiii imita ceea ce vad in jurul lor, pentru ei lumea este mediul pe care il absorb, din care invata preluand fara discriminare si bune si rele, formandu-se pe baza a ceea ce acumuleaza. E parte din responsabilitatea noastra ca parinti sa ii ghidam in mijlocul valului acesta de informatii de toate tipurile. Iar comportamentul in societate, politetea, civilizatia sunt modul in care stim sa recunoastem si sa respectam toate lucrurile din jurul nostru (in special toate fiintele vii), ceea ce ne va permite sa convietuim armonios in comunitatile din care facem parte. Implica in special abilitatea de a ii trata pe ceilalti cu respect, indiferent de diferentele de opinie.

25 March 2015

Concurs Fares - gama "Mami si bebe"

Recent  am primit de la Fares un colet cu un ambalaj minunat. Asta e un defect profesional: inainte sa studiez ce continea, well, eu am remarcat partea de grafica, mai ales ca am primit si un catalog foarte ingrijit facut(si inspirat numit "Despre plante si alte lucruri bune" - nici nu stiam ca au atatea produse :D) . Mi se pare grozav modul in care se dezvolta acest brand in ultimul timp, de la grafica pana la sortimentele pe care le lanseaza mereu.



Revenind insa la colet - acesta continea noua gama Fares, "Mami si bebe" - produse naturale (din plante), destinate femeilor insarcinate sau celor care alapteaza, sugarilor sau copiilor mici.
Fares este o marca in care am incredere, pe care o folosesc si o recomand - inutil sa spun ca si acum am vreo doua tipuri de ceai Fares prin casa sau ca aveam un stoc constant de  BabyCalm cand erau copiii mici :D. Din aces tmotiv, in luna martie (dap, imi plac simbolurile),iata ca organizez in parteneriat cu Fares un concurs cu produse din gama "Mamisibebe".

Premiile? Puteti castiga de la Fares trei pachete constand in cele 5 produse noi (trei castigatori, pentru fiecare cate un pachet):





Babycalm, D104, soluție pentru sugari și copii mici (ce ziceam eu mai sus ? :D)
Ajută la eliminarea disconfortului abdominal la sugari și copii mici.


Biosept, A18, capsule pentru femei însărcinate și mămici care alăptează
Contribuie la eliminarea microorganismelor potențial dăunătoare din tractul respirator, digestiv şi uro-genital.
 

 

  
Biosept, A19, sirop cu fructoză pentru sugari și copii mici 
Ajută la eliminarea microorganismelor potențial patogene din tractul respirator și urinar al sugarilor și copiilor mici.




Emetofit, D99, comprimate pentru femei însărcinate
Ajută la reducerea senzaţiilor de greaţă la femeile însărcinate. 




Fitofebril, R34, supozitoare pentru sugari și copii mici
Contribuie la reducerea temperaturii corpului la sugari și copii mici.



 
Ce trebuie sa faceti? Sa scrieti pe blog (daca aveti) sau intr-un comentariu la acest post care este cel mai important lucru pe care doriti sa il transmiteti copilului vostru (poate fi orice, de la o idee la o trasatura de caracter, emotie sau chiar obiect)?

Cat dureaza concursul si cum se atribuie premiile? Perioada de desfasurare a concursului este 25 martie - 8 aprilie. Fares va expedia premiile direct catre castigatori, pe teritoriul Romaniei). Si cateva reguli simple: fara comentarii anonime sau dublate (va rog sa treceti si o adresa de e-mail valabila - se va lua in considerare o singura data) si musai sa contina link-ul de la postare acolo unde este cazul. Castigatorii se vor trage la sorti.

Succes tuturor, sunt tare curioasa sa vad ce raspunsuri primesc la intrebarea de mai sus :-).

23 March 2015

Rolurile mele (toate)



Copilul vine adesea pe primul loc. Din varii motive ce se pot rezuma cumva la ideea ca  are o nevoie (nu o dorinta) pe care eu, adultul aflat in zona, i-o pot indeplini, pentru ca depinde de mine si, ei bine, cam asta e raportul de forte - el depinde de mine. Concluzia e ca mereu aleg, la scara mai mica sau mai mare, sunt mereu pusa in fata alegerii: sa las x lucru pentru a ii veni in ajutor.

Doar ca eu nu sunt doar mama si atat. Imi pare rau, nu, nu cred ca dupa ce am devenit mama rolul meu se rezuma la asta, ca m-am transformat iremediabil si toate laturile personalitatii mele (extrem de complexa, btw) se comprima, se anuleaza si au devenit una singura, seaca: eu sunt Zu si sunt mama! Oricat de mult imi iubesc copiii si oricat de mult inteleg ca au nevoie de mine, nu cred ca ma rezum la atat, placerile, pasiunile, dorintele mele nu s-au evaporat iar abilitatile mele in variate domenii nu s-au "atrofiat" (ca sa zic asa). Oricat de mult iubesc aceasta latura a personalitatii mele si aceasta definitie a mea, nu doresc sa fiu redusa la atat. Nu m-am evaporat, nu m-am anulat, n-am devenit o anexa a copilului - am in continuare drepturi si interese care nu au legatura cu rolul de mama.

Nu numai ca eu n-am disparut ca persoana undeva in mijlocul nasterii dar nici nu cred ca le ofer un exemplu bun: pana la urma vreau sa-i invat sa-si urmeze pasiunile, sa-si respecte personalitatea, vreau sa stie ca viata are mii de culori si pot alege din toate, ca sunt unici si deosebiti si fiinte cat se poate de complexe si active. Iar eu sunt reperul lor, exemplul oferit concret e de mii de ori mai puternic decat orice le voi spune ulterior. Si pe langa siguranta si iubirea oferite de mine (pe care imi doresc sa "stie" in orice moment ca se pot baza), eu le ofer si un model in viata, iar unul aflat mereu pe muchia sacrificiului si lipsit de sare si piperul unor pasiuni, iubiri (il iubesc pe tatal lor, nu?), realizari personale e daunator, in opinia mea.

Inteleg ca multiplele mele fatete (de diamant :D)  sunt si ele prioritizate in functie de diferitele momente din viata mea si ca sunt perioade in care rolul de mama o sa iasa in fata, deh - mi se pare normal. Dar nu sunt doar asta. Nu vreau sa fiu doar atat, nu doresc sa ma definesc doar prin rolul de mama. Cel mai important lucru pentru mine este ca sunt... "eu" - complet si asumat eu, o persoana care nu se anuleaza si nu se sacrifica pentru cineva (pentru ca apoi sa i-o mai si toarne in cap plina de amaraciune) si nu, nu traiesc prin si pentru copiii mei. Da, sunt mandra de rolul meu de mama, e primul lucru ce-mi vine in minte cand ma gandesc la cat de minunata e viata mea, ei sunt bucuria mea de zi cu zi si imi vine sa ma laud peste tot, oriunde si oricand cu pozele si realizarile lor - cea mai mare parte din lumea mea se invarte in jurul lor si sigur mi-as da viata pentru ei si asta nu e o vorba frumoasa. Ca orice parinte. Dar nu, nu sunt mai intai mama (sau doar mama) si apoi o persoana.

Undeva in drepta sus pe pagina blogului meu scrie "designer, iubita, mama, copil, sister si prietena..." - sunt mama si sotie si fiica si pasionata de muzica rock si de carti si iubesc sa calatoresc si sunt si designer si ador sa comunic si ma relaxeaza sa colorez sau sa pictez, imi plac activitatile creative, urasc sa spal vase, gatesc cu placere, mi-e dor sa merg cu bicicleta, vreau sa schimb x,ysi z lucruri legate de mine si visez sa vizitez Olanda la vremea lalelelor si sa ma perfectionez in doua directii legate de profesia mea (care ma pasioneaza si unde simt ca pot sa invat mai multe si ). Sunt toate astea si mult mai multe, nu, nu sunt doar mama, chiar daca e una dintre cele mai frumoase laturi ale vietii mele.

18 March 2015

Cand copila vrea mancare

De la un punct incolo ai zice ca nu mai sunt multe lucruri sa te surprinda asa de tare, ce poate sa faca cea mica mai socant decat cel mare? S-a intins el pe jos si a facut criza vietii pe treptele blocului de alaturi? Dap. A umplut casa cu animale imaginare? Dap. I-am cantat noaptea la telefon ca sa-l adorm in timp ce el era in alta casa, din alt oras? Dap. A lansat oare cea mai tare porecla data bunicilor ever? Dap. Si tot asa... been there, done that, sau daca nu done that apai oricum nu mai reactionez chiar asa de uimita la noutati bebelusesti.

Mdap. Doar ca fata mea e o diva si divele au toane si ei cand i se nazare ceva apai asta este, moment in care si eu imi aduc aminte ca sunt mama ei si ca deh, caposenia este ereditara si ca exista limite. Limite date de siguranta, de exemplu, cand mandrei i se nazare ca e amuzant sa fuga de mine pe trotuar. Asa ca ieri am esuat amandoua in fata unei porti, undeva la jumatatea drumului dintre gradinita si masina noastra la care imi doream sa ajung ca sa ii pot imbarca pe toti si sa mergem acasa. Copilul cel mare dorea sa mearga. Pitica decisese ca daca nu e rost de alergat atunci ea NU va mai merge. NU, nu va mai face niciun pas. Isi pusese la propriu mainile in san si era in greva.

??? Eu? Ah, eu inspiram-expiram.

Moment in care a venit o doamna. Tanara, pe la 25 de ani, cred... nici nu stiu daca avea copii... cara o gramada de sacose (si una de McDonald's, cu aroma aia tipica, de iti intoarce nasul dupa miros). Doamna se opreste langa noi. Bebeluna nu se misca, eu ma uit uimita... descoperim ca stateam fix in poarta ei si bietul om doar isi cauta cheile in geanta, timp in care ne studia si ea mirata, ca doar ii blocam poarta. I-am explicat pe scurt de ce ii pazeam poarta, s-a amuzat, am incercat sa conving fata sa se dea macar doi pasi mai incolo, sa ii faca loc... doar ca zana avea acum alta problema: punga de hartie maro ii capta toata atentia. E o pofticioasa incurabila iar una dintre pasiunile vietii ei sunt covrigi, tratatie speciala de la bunici, care vin uneori la noi cu o punga de hartie in care ea a invatat in timp ca se ascunde mereu ceva bun de mancare.

Asadar: covrigi! s-a produs declicul sifata a declarat ca vrea covrigi. Ha, atat ne-a trebuit: doamna m-a intrebat ce vrea? ii e foame? nuuuu, o duc acum acasa, nu va faceti griji.... haideti ca nu-i problema... nuuu, e ok, vreau sa o conving sa mergem... pac, descuie poarta si fix cand intra zice haideti ca le dau, sunt copii, isi doresc (evident ca aparuse si copilul doi in coasta mea). Cand am vazut ca umbla in punga m-am gandit ca cei doi vor primi cativa cartofi prajiti - mno bine, am capitulat la capitolul amabilitati, fiind totusi mega jenata ca dupa ce i-am blocat omului poarta acum nah, are belea suplimentara cu noi.

Doar ca, si aici eu am ramas complet bouche bee, copiii mei au primit fiecare cate un hamburger. Cate un haburger pentru fiecare. Cadou de la doamna cea extrem de draguta, care mi-a declarat ca nu-i nicio problema si s-a dus linistita in casa in timp ce trupa mea (inclusiv bebeluna cea stana-de-piatra-nu-ma-misc-niciun-pas anterior) s-a intors pe calcaie si a pornit-o rapid spre masina, desfacandu-si de zor ambalajele, cu mine socata in urma lor.

Aaaa... sunt foarte impresionata... nici nu stiu de unde sa incep sa analizez povestea.

17 March 2015

Doua carti

Inceputul acesta de an a fost frumos si cumva plin de carti (uraa pentru domnul Kindle, care imi permite sa citesc si pe intuneric, in timp ce culc trupa :D!). Doua dintre ele au ramas sa ma sacaie si la ceva timp dupa ce le-am citit si nu mi-e clar unde sa le asez.

The signature of all things, de Elizabeth Gilbert  - o mica bijuterie care m-a surprins si incantat. Felul in care e scrisa, conturarea precisa a caracterelor si, mai ales, modul absolut neasteptat in care se intorcea si rasucea povestea mi-au placut enorm. E imprevizibila (in sensul bun al cuvantului ) si m-am bucurat pe deplin de toate aceste cotituri neasteptate, le-am savurat cu incantare, ca tare rar mai gasesti carti pe care nu le ghicesti cumva in ce directie se duc. Si minus cateva hibe care nu deranjeaza major dar pe care logica mea le-a detectat in special in contextul unui personaj principal extrem de riguros si exact, cartea curge tare frumos pana spre aproape de final... unde parca intra in comercialul banal. Toate atele trebuiau sa se lege, capetele dezlegate sa se prinda repede de ceva, finalul sa fie ca de film... buf, nu e rau dar dupa primele trei sferturi de carte eu am ramas cu  dezamagire surda. Una care ma roade inca.

Locuri intunecate, de Gillian Flynn - o carte despre care nu pot spune ca e proasta, e bine scrisa, alerta, frumos construita... genul de scriere de best seller cu potential de scenariu de film cu actori celebri. Doar ca regret ca am citit-o. Subiectul e... nu stiu... greu de dus pentru mine ca parinte. Cu niste imagini pe care cu greu poti trece si mai apoi nu reusesti sa ti le mai scoti din minte. Am vrut s-o las jos de nu stiu cate ori dar cumva speram, am sperat ca imi va oferi spre final ceva pozitiv care sa stearga toata mazga primelor pasaje. Nu. E sumbra si terna si grea, e o carte implacabila ca o condamnare definitiva si la finalul ei m-am simtit de parca am trecut printr-o mlastina si nu reuseam sa dau tot malul ala jos de pe mine. E deprimanta, n-am ramas cu nimic bun din ea, dimpotriva, o vreme am tot invartit povestea in minte si nu simteam decat o descurajare acuta.

Acum caut ceva frumos si placut, sa imi limpezesc putin ideile.

13 March 2015

Ce imi doresc de la scoala copilului meu?

Maria zice bine aici. De-a ce ne jucam? Nu stiu, mi-e greu sa imi dau cu parerea cand 1. sunt abia in fata "sistemului" si n-am cu adevarat experienta unui copil in scoala de stat (abia a implinit 6 ani) si 2. am functionat si mi-am crescut pana acum copilul in afara sistemului, dupa alte valori. Insa ma intreb si eu, acum mai mult ca oricand, ca doar e vorba de alegeri pentru el, de-a ce ne jucam? Si ce vreau eu de la scoala copilului meu?

Ideea mea e ca nu, nu doresc sa-l invete "doar" o meserie si sa se axeze doar pe informatiile necesare pentru a face bani mai tarziu, da, vreau sa fie un om fericit in viata lui, capabil sa gandeasca, sa analizeze, sa ia decizii, sa se bazeze si sa aiba incredere in el insusi... uf, lucruri pe care le-am mai spus, mie imi sunt clare, mi se pare ca lumea si lucrurile se schimba in jurul nostru, informatiile au alta valoare acum si abilitatea de a functiona in fluxul acesta uimitor de opinii, idei, noutati si posibilitati este una de care copilul meu va avea mare nevoie. Si tot asa, il vreau om inainte de profesionist sau expert, il vreau fericit inainte de bogat (da, bon, nici bogat nu ma deranjeaza prea tare, dar nu e prima pe lista), il vreau implinit, echilibrat, increzator, articulat. Am o lista lunga de cuvinte mari si teorii, stiu, e de detaliat :D.

Revenind la "de ce e acesta subiectul hot al momentului", sunt atatea lucruri de reparat, modificat, dezbatut in acest moment incat da, nici eu nu inteleg de ce nu ducem discutia mai departe si de ce nu schimbam mai "prin partile esentiale". E bine ca sunt luari de opinii si ca lumea lupta pentru lucrurile in care crede, insa sunt o groaza de modificari de facut in acest moment in sistemul din tara, lucruri evidente care se impun ca urgente acum si cred ca e mare nevoie ca (si) acestea sa fie puse pe tapet. Ce ne dorim sa avem si ce avem acum? Cum vrem sa fie scoala copiilor nostri? Care este "normalul" pe care il dorim transformat in standard si pe care sa il regasim in orice scoala din tara asta (incluzand si dotari si programa si rezultate si... tot-tot)? Si cum facem sa ajungem acolo?

Btw: daca e sa imi dau cu parerea, bon, eu imi doresc cursuri de dezbateri (debate?), in care copiii sa invete sa argumenteze, sa isi sustina punctul de vedere si sa aiba discutii in contradictoriu fara sa se ajunga la... well, la ce se ajunge pe la noi, ca daca ma uit putin in jur imi dau seama ca latura asta ne lipseste acut. Bref, povestea nu este de a ne impune parerile, de a fi mai tari in gura (ma scuzati) sau de a recurge la atacuri la persoana. Dezbaterea e fundamentul schimbului liber de idei, e un mod fair play de a pune la un loc diferentele de opinie si a putea gasi adevarul (propriu) si implica discernamant, gandire analitica, auocontrol in situatii de stres, abilitatea de a construi un discurs "castigator", ascultare atenta (si asta cu ascultatul ne lipseste acut) si da, o buna cunoastere a limbii (e cam greu sa dezbati cand nu te poti exprima corect si nu poti folosi cuvintele potrivite). Asa ca eu m-as bucura sa vad astfel de cursuri in scoala copilului meu.
There was an error in this gadget