23 December 2010

Pauza de sarbatoare

Pentru ca am facut bradul si pentru ca lumea noastra incepe sa sclipeasca a magie si sa miroasa a portocale, ma retrag pentru o vreme in offline, sa ma petrec finalul acesta de an in familie, cu pitic, sot, familie, prieteni si catel :D.

Craciun fericit si un An Nou minunat, tuturor!

21 December 2010

Dilema cablurilor

Tinand cont de faptul ca avem device-ul x si device-ul y, cablul de alimentare z si prizele a si b si ca x+z+ priza a sau priza b nu a mers, la fel cum nici y+z+ priza a sau priza b nu a mers, asa cum nici x+y+z+ priza a sau priza b nu a mers si ca de obiciei eu sunt mintea tehnica a familiei... intrebarea este: de ce atunci cand a pus Bu mana a mers???

20 December 2010

Miracolul vietii

Pentru ca lumea mea a fost zguduita de un scandal in blogosfera care m-a facut sa ma simt oribil (dar nu am vrut sa-i generez si mai mult trafic vorbind despre asta)... si pentru ca se apropie Craciunul, timp al magiei si miracolelor din viata noastra, eu am scris despre ceea ce mi-a schimbat cu adevarat pereceptia asupra tainelor vietii si mersul lucrurilor. Despre miracolul maternitatii, aici.

Imi pare rau doar ca spatiul era insuficient si cuvintele cam sarace :-), sunt atatea de spus...

16 December 2010

Combinatii de cuvinte

Auzeam noi tutu ma in sus, tutu ma in jos, cu variatiunea pe tema data: tutu a ma, care ne-a edificat definitiv - prima combinatie de cuvinte a copilului se refera la mult iubita masinuta si faptul ca da, e a lui! (despre masina asta e o intreaga poveste de spus :D). Ahhhh... lucrurile au devenit limpezi:

tutu ma = masina mea (varianta e tutu a ma = masina a mea)
mama opa = mama, hopa jos (musai sa stau jos langa el, la nevoie ma trage si de mana)
tia ma =  (eh, acum sa va vad!) cheia mea

Iar tia ma, ooooo, mama!!!, rostit cu mare entuziasm, inseamna (intr-o traducere aproximativa), bai, ce grozava e mama asta, mi-a gasit cheile mele pe care le cautam de bezmetic prin toata casa si acum sunt tare fericit, ooooo, I could thow a party!!! :D

14 December 2010

Cum am petrecut de Mos Nicolae - a doua parte

Povestea de aici continua cu momentul fabulos in care, nu mai stiu cum, reusim sa culcam copilul si, bonus, doarme chiar in patul lui! Wow! minune, zicem noi, si ne punem pe recuperat somnul. Asta pana pe la 6 dimineata, cand ma trezesc brusc ca sa aflu ca sanvisurile pe care i le facusem cu o seara inainte sotului meu mai ca l-au otravit, dandu-i stomacul peste cap (nope, zau ca nu am vrut sa-l otravesc :D). Stomacul ala sensibil, care face chestii de genul asta.

Booon, sa recapitulam: trebuia sa plecam de dimineata si piticul facuse febra seara iar Bu se declara cu stomacul in pioneze. Right!

Dimineata ne trezeste telefonul prietenilor cu care trebuia sa pornim la drum, ii pusesem pe hold cu o seara inainte asa ca acum stateau si ei cu arma la picior si se intrebau ce si cum... Bu si cu mine ne uitam unul la celalalt, analizam situatia, dam in bobi, tragem linie si decidem: plecam! Copilul era ok, avusese doar un puseu de febra si o noapte agitata, asa ca l-am luat pe sus si l-am lasat la bunici cu medicamentatia aferenta si stabilit clar ca daca era ceva, ne intorceam val vartej (eram la Breaza, nu asa departe), iar Bu a garantat cu mana pe inima ca e bine. Mda...

S-a dovedit o alegere buna: piticul n-a mai facut febra, a bagat mancare buna pregatita de Buna in el la greu, era vesel si ok, i-a prins bine sa mai stea si cu altcineva.

Iar noi... am continuat prin a parlamenta cu ce masina sa mergem : a lor, a noastra, ba a lor, ba a noastra... de a iesit pana la urma ca merge fiecare familie cu masina proprie, daca sunt probleme cu piticot sa ne putem intoarce noi repede... si am pornit la drum. Ok, ajunsi repede, ne-am ratacit nitel prin Breaza, ne-am uitat cum ploua mocaneste si cat de frig putea sa fie afara, asa ca ne-am retras rapid la caldura si un biliard. Plus palinca, adusa miseleste de prietenul cu care plecasem din Bucuresti, palinca ce a pus capac intregii seri: cei doi, plus sotul aniversatei, s-au imbatat!!! Bu a picat cel mai rau: nedormit de mult si terminat de oboseala, a cazut lat din trei (3!!!) paharute de palinca si a inceput sa afiseze zambetul acela de om happy in universul propriu si complet rupt de al nostru. Motoarele i s-au activat la maxim si a inceput nebunia: au dansat, au facut karaoke, mi-a facut dedicatii, a varat un telefon in mancare si... pac, a picat lat intr-o camera de la etaj si dus a fost... Bu has left the building :-)))).

Concluzia 1: nema canasta in seara respectiva, ca ne lipseau partenerii activi de la joc. Concluzia 2: mima e un joc simpatic. Concluzia 3: Bu ma declarase deja "apriga", acum am ajuns si "focoasa", pe motiv ca l-am lasat sa doarma in alta camera :D. Concluzia 4: am jucat a doua zi si canasta, iar noi, fetele, i-am batut mar, sa stim o treaba!

11 December 2010

Bebe Kit by Ves



Au venit taman de Mos Nicolae, cadou pus la cale de firma ce se ocupa cu promovarea lor, ce ma contactase cu cateva zile inainte. Eeee, draguta idee si clar motiv de bucurie, mai ales daca ne gandim la ce aventuri avusesem eu parte inainte de ziua cu pricina (si povestea continua :D).

Dar ce este: un set de vase din email, gandite special pentru dimensiunile celor mici. Se numeste Bebe Kit, este creat de firma Ves, din Sighisoara si pare sa fie un concept inedit de produs. Sunt vase pentru o portie de mancare pentru pitici, ideea find tocmai aceasta: prepararea rapida a piureului pentru bebelus, intr-un recipient destinat doar lui. Avantajele pe care le prezinta producatorii sunt: cel mic va avea zilnic mancare proaspata si sanatoasa, gatita rapid (vasul fiind mic, mancarea se prepara mult mai repede, nu se iroseste nimic si se pastreaza substantele hranitoare din alimente) iar, foarte important, email-ul este materialul cu grad 0 de risc asupra sanatatii copilului. Cat timp are suprafata intacta nu degaja particule chimice in alimente si nu dezvolta bacterii. Partea aceasta mi-a placut in mod deosebit, eu fiind cea care a schimbat si biberoanele copilului cu cele fara BPA (un simplu search va va arata cat de nociva este aceasta substanta). 

Cutia e compacta si tare draguta, chiar ma gandeam ca e o idee buna de cadou, ambalajul fiind bine realizat, iar inauntru incap surprinzator de multe lucruri: o oala si o craticioara cu capac, doua castronele de dimensiuni diferite si o farfurie. Pot veni in mai multe culori, eu l-am primit albastru, evident :D.

Dupa ce ne-am entuziasmat (piticul imi dadea tarcoale, ca vasele arata tare dragut si sunt frumos colorate, chestie tentanta, evident) am trecut la testarea lor. Le folosim deja de o saptamana si pot spune ca  cele mai des utlilzate sunt vasele de servit: piticotului par sa-i placa in mod deosebit. De aproximativ o saptamana isi ia tacticos farfuria cu fructe in sufragerie, unde le mananca in timp ce se joaca. Si cand spun ca o ia chiar el, ei bine, chiar asta face: ma mai uit eu cu sufletul indoit cum o tine ba mai inclinata, ba mai dreapta si mai ca vizualizez bucatelele de fructe zburand in toate partile, dar adevarul e ca ii iese figura si ajunge cu ele intregi in camera de alaturi, iar eu ma bucur enorm cand il vad cum se descurca :-). Din castronul cel mic mananca iaurt, evident, dupa metoda brevetata: ne punem si in cap, dar mananca, zic eu a consolare. Cel mare e putin cam prea mare acum: am pus eu supa in el, insa nu e preferatul nostru din set, e clar.

De gatit nu am gatit in vase, am depasit varsta la care ii prepar lucruri separat si de obicei mananca ce facem pentru intreaga familie, asa ca nu mai am nevoie de cantitati mici. Mi se pare foarte buna ideea pentru inceputurile diversificarii, acum insa nu mai am cum sa o testez :D. Eu le-am gasit vaselor alta utilizare: ii incalzesc piticului portia zilnica de la pranz, pentru ca, recunosc, nu sunt un mare fan al microundelor si al utilizarii lor, asa ca daca le pot evita, le evit.

Concluzia mea (dupa o saptamana de utilizare): sunt fun! Inca ma mai amuz singura cand dau cu ochii de craticioarele minuscule prin bucatarie, iar reactia celui mic la vederea farfuriei face toti banii (v-am spus ca are si locul lui, unde o tine?). Imi e clar ca nu e un produs indispensabil, sincer, normal ca te poti descurca si fara, asa cum te poti descurca fara o mie de lucruri care, totusi, atunci cand le ai, iti fac viata mai usoara, mai placuta, mai sigura, mai buna...

P.S. Dap, pozele le-am facut eu, caci nu am gasit o imagine cu intreg setul pe albastru, asa ca asta e chiar setul nostru. Alte imagini mai gasiti aici (e si un concurs :D).

10 December 2010

Cum am petrecut de Mos Nicolae - prima parte

Petrecerea noastra de Mos Nicolae incepe cu mult inainte, de la noptile nedormite de saptamana trecuta si planurile de evadare peste weekend ale unor parinti cu dor de duca si distractie "de adulti". De aceea am sa o iau de la Anna la Caiafa si o sa transez povestea in mai multe parti.

Dar mai intai un cantecel... (trust me, merita ascultat, e ultima feblete a lui Bu):


Asaaa... revenind: doua familii surori, a noastra si a prietenilor (si ei cu un copil mic in dotare), au fost invitate la o aniversare in varf de munte, un weekend intreg. Ha! Libertate, si-au soptit cei patru fericiti si au purces la tricotat planuri elaborate pe marginea ideilor unde lasam copiii, la ce ora plecam (in asa fel incat sa putem preda stafeta=copilul) si altele similare (u know all the drill). Complicata dantelarie a fost tesuta, piticotul urma sa stea cu Bunu si Buna de sambata dimineata pana duminica mai tarziu, iar eu impachetam de zor bagaje: mai mici pentru noi, mai mari pentru copilul care era deportat cu o tona de jucarii, tricicleta, cereale, medicamente, saci de dormit si cate si mai cate...

Vineri. Urma sa plecam sambata de dimineata. Booon... piticul face febra: 38,4. Hait! Toata suflarea isi tine respiratia, noi ne dam de ceasul mortii si vizualizam cum se prabuseste weekend-ul nostru in praf si pulbere, decizia finala la intrebarea "plecam sau nu plecam?" e amanata pentru dimineata.

Urmeaza noaptea, cu copil agitat, parca putina febra again, trezit, bantuit, sucit, ajuns in patul nostru, prea vioi ca sa doarma, baletam prin casa cand eu, cand Bu, incercand epuizati sa adormim bucatica de om. Spre dimineata ne regasim in formatie completa in patul nostru, cel mic viermuind de zor si noi cazuti lati intre perne. Brusc, din bezna se aude vocea adormita si usor ragusita a lui Bu: mormaia ceva. Ciulesc urechea, nah, poate imi comunica ceva important si aud, la 4 dimineata, in linistea intrerupta doar de fosgaitul piticului: "Aleluiaaa, Aleluiaaa... Aleluiaaaaa!!!".

???

Bu, pe jumatate adormit, ii canta piticului, sa adoarma!

Era sa cad din pat.

09 December 2010

Jurnal de piticot (22 luni)

Data de 6 inseamna pentru noi in primul rand ziua in care ne-am vazut cu piticul "pe partea cealalta" a universului lui. Asa ca Mosul ne-a adus in desaga impresionanta cifra de 1 an si 10 luni pentru minunea asta de copil sugubat, pfff, mai sunt doua luni si face doi ani (OMG!!!). Iar piticul... e cuminte si capos :D, daca este posibila asa o combinatie, ei bine, noi o avem toata, bine varata in cei 86 de cm si aproximativ 11,5 kg (usor carliontate).

Ultima luna a fost un taifun: boli multe care sunt in realitate una singura, o viroza ce ne-a pus la pamant pe toti si nopti cu treziri pe la 5-6 dimineata pentru a cere imperativ "bi" sau "nana", adica biscuiti sau banana, dupa cum i se nazarea piticului in somn. Nu stiu care e algoritmul ce determina ce va cere in fiecare noapte, noi primim doar litania  disperata :-)). Evident ca acum avem grija sa fim mereu la zi cu stocurile de banane si biscuiti :D. Pentru ca piticul ca mananca. Mult! Zici ca nu l-am hranit pana acum, omuletul baga in el cu un zel nebun, parca e o termita :D: pui, supa, paine cu diverse, iaurt, biscuiti, banane, mere, sucuri de fructe... tot ce pica... isi ia cuminte castronelul cu mancare si lingurita si combate de zor. Si creste inima in mine cand copilul vine singur si cere banane. Sau mere, ca ziua astea sunt la concurenta cu bananele. Il intreb daca vrea altceva, un sanvis, poate si indica decis, nu, ma (=mar) vrea. Ii arat banana: vrei banana? si da din cap hotarat: ma!. Mananaca aproape totul nepasat si stie foarte clar ce vrea si ce nu. Cand vrea sa manance se declanseaza nebunia: se agata de scaunul de bucatarie si incepe sa rosteasca pe tonalitati din ce in ce mai ascutite: mnia-mnia (asta e un soi de "mniam, mniam, ce bun e!" :D), de iti vine sa iti tai si degetele, in graba cu care incerci sa raspunzi tignalului insistent.


La Buna stie unde stau bananele si biscuitii si cere, insistent. Biscuitii ii tine de obicei pe cafetiera si mi-a povestit Buna ca, ultima data cand a incercat sa il fenteze spunandu-i ca nu mai sunt biscuiti, piticul a deschis prompt dulapul de sub blat unde mai tine ea pitite niste dulciuri si i-a aratat ca, uite, mai ai. De unde a stiut el asta, in conditiile in care umblam foarte rar acolo...?


In rest, animalele din vocabularul lui au devenit laconice: vaca se rezuma la un simplu mmmmm, pisica a trecut la un aaaaaaa lesinat iar oaia, care a capatat finally glas pentru ca piticul a invatat sa o imite, rade vesela: heeeeeee... Familia ramane cam la fel: eu sunt mami, Bu e tati, iar bunicii se incapataneaza sa nu aiba nume... De vorbit vorbeste de zor: primim discursuri numeroase, rostite de capsorul cret inca de dimineata de cand se  iteste mutrita in fata ochilor mei adormiti, pana seara tarziu, cand i se activeaza motoarele turbo taman la ora de culcare. Iar dimineata omuletul incepe invariabil prin a isi insirui tot vastul vocabular: mama, tutu, nana, tati, tutu (asta e un favorit, asa ca il repetam), bobo (asta e bebe), aaa, tutu, tai-tai, nani, bi, pi, opa (asta e hopa, foarte folosit) ... si tot asa, ca deja s-au adunat cateva, rostite cu gesturi largi si mimica in ton cu seriozitatea tiradei - apoi se stabilizeaza la o singura cerinta, care cel mai adesea este nana (banana) si eu sunt luata de mana si dusa la bucatarie, unde mi se indica foarte clar ce si cum (piticotul imi ofera versiunea "for dummies" :D). Iepurasul ramane in continuare djege (sau asa ceva), rostit clar si mereu la fel, imposibil de confundat cu altceva, dar complet confuzant in privinta originii numelui acesta ciudat.

E fascinat de imagini si recunoaste o groaza de lucruri: l-am pus sa-mi arate in poze diversi membri ai familiei si i-a recunoscut pe majoritatea. De doua zile tipa, probabil ca sa il bagam in seama: vine langa tine, omulet aparent cuminte si, pac, deschide gura si trage un tignal de mori de inima pe loc. Sunt destul de convinsa ca daca va vedea ca nu are efect va renunta rapid, a mai avut el ceva tentative similare de a se baga in seama si, nefiind incurajat, a abandonat ideea. Pana atunci ne cam sare camasa de pe noi de spaima :-).

Se spala constiincios pe dinti, dupa metoda nou brevetata: se suie pe taburetul lui de la baie (tot nu e suficient de inalt cat sa manevreze toate cele, dar macar ajunge cat de cat la chiuveta) eu ii dau cu pasta si frec bine-bine iar apoi pot sa plec sa-mi vad de treburi linistita, pentru ca urmatoarele cinci minute piticul si le petrece varand periuta sub jetul de apa, frecandu-se cuminte pe dinti si repetand manevra again and again. Cand se plictiseste lasa periuta in chiuveta si vine dupa mine... Chestiunea simpatica e ca daca ma vede la chiveta, hop si el, asa ca de multe ori ma fardez avand varat inaintea mea capul lui cret ce abia se iteste mai sus de marginea chiuvetei: eu ma bibilesc in oglinda si el se spala pe dinti, fericit.

Iubeste, adora chiar, aspiratorul. Al nostru ca al nostru, dar l-a dibuit si pe cel de la Buna si nu e chip sa i-l mai scoti din maini. Ii da tarcoale, mi-l arata cu gesturi largi si entuziaste, ii inhata peria si purcede la "aspirat" cu rabdare prin toata casa: da si pe sub mobile, ba chiar ridica si marginile covoarelor ca sa curete dedesubt!!! In continuare mopul si matura sunt extreeem de tentante si ele...

Cand e sa mergem afara, intinde mainile sa-l imbrac si apoi imi aduce si caciula, sa nu cumva sa o uit! Daca ma vede pe mine ca ma imbrac de plecare, imi arata pantofii :D, iar daca suntem amandoi incaltati cu cizmele de ploaie, mi le arata pe ale lui, incantat, si apoi pe ale mele - iata ca avem la fel (nu, nu sunt identice :-)). Oricum, cizmele mele il fascineaza... Intr-o zi eram la computer, concentrata rau si destul de fericita ca ma lasa in pace 5 minute sa imi vad de ale mele: mosmondea ceva la picioarele mele, cand m-am prins si eu ca imi scosese papucii si se chinuia sa ma incalte cu cizmele de ploaie :-))). Alta data l-am gasit chinuind-se sa isi bage picioarele proprii in cizmele mele, in conditiile in care alea ii ajung fix pana la fund cand e incaltat cu ele :-)))... Dupa ce il incalt si e aproape gata imbracat, se duce la oginda si se uita, mandru :D.

Mergem in magazin tantosi amandoi. Pe strada de obicei sta langa mine si daca ii spun sa imi dea mana, o intinde imediat, prompt. Daca il zic sa stea, ca trebuie sa traversam, se opreste brusc. Daca vede chioscul cu covrigi ni se rupe filmul si incepe sa baleteze in fata lui- vrea covrigi. In magazin e liber sa faca ce vrea si de obicei nu face prostii. Cand isi recunoaste marile pasiuni: banane, biscuiti sau napoltane, inhata un pachet si il pune in cos. Daca ii spun ca nu, nu il luam, nu avem nevoie, sau uite ca e o marca de biscuiti de care am mai luat si nu i-a placut... si sa puna la loc... se opreste nedumerit, cu obiectul dorintei in mana, si se uita la mine. Daca insist ca nu, se intoarce si il pune la loc, in raft, exact de unde l-a luat. Si mai mereu plecam cu banane din magazin, ba chiar uneori le desfacem pe drum, ca nu mai are rabdare. O data a inceput sa planga (la propriu) in casa dupa banane (hait, nu mai aveam), asa de tare ca ne-am imbracat amandoi desi afara ploua si am plecat la magazin, unde le-am cantarit repede si a si mancat una intre rafturi.

Cand face o boacana si e certat se uita pe sub genele lungi, cu un zambet smecheresc in coltul gurii... si cand se entuziasmeaza o face teatral: un woooo rostit larg, cu gura rotunjita intr-un O perfect si fetisoara mica stralucind de entuziasm. Mai ca si pune mana la gura, de atata mirare!

Face ordine, cu o precizie uimitoare: eu sunt destul de ordonata de felul meu si mai mereu strang jucariile, punandu-le pe fiecare in cutia/ cosul/ recipientul ei: lego la lego, cuburile moi adunate in cutia lor, animalele in miniatura intr-un cos, masinutele in altul si tot asa... Se pare ca m-a vazut facand asta de suficiente ori si acum strange si el frumos cartile in teanc, in biblioteca, sau uneori cand mai gaseste un cub se duce si il pune prompt fix la locul lui... si tot asa. Nu face asta constant, nici eu nu il oblig, insa vad ca are porniri de genul asta si imi place :-).

Vrea sa sara sau sa topaie intr-un picior, cum a vazul la mine cand dansam, asa ca se prinde cu o manuta de mobila si ridica un picior, cu limba scoasa usor in coltul gurii, a concentrare. De sarit, topaie putin in aer, anemic, apoi aterizeaza pe ambele picioare si se loveste cu manutele de genunchi, entuziast, lansand in eter un wooooo, triumfal. Btw: dansam in continuare cu mare placere, amandoi, iar daca incerc sa ma sustrag de la bataiala agitata sunt luata de mana si adusa la ordine, in ringul de dans :-). Si vai ce-i mai place sa danseze... Si sa rada, sau sa descuie usi,  ori sa cerceteze iPhone-ul lui tati (mai si suna diverse persoane), ori pur si simplu sa ne topim dupa iubirea noastra eterna, apa: o toarna in diverse recipiente in cada, o floscoteste in orice castronel cu apa primeste, o calca in picioare in toate baltile pe care le gasim si o bea cu o sete nebuna.

Nu mai umbla in dulapuri, nu-l mai intereseaza. Nici telecomanda nu mai e tentanta, iar WC-ul a fost abandonat de mult. Vrea afara, vrea alti copii si deja are cativa prieteni constanti, vrea sa ne jucam impreuna, preferabil sa construim ceva, sa ii raspund obsesiv la "ata?" (un soi de "ce e asta?" care se aplica la tot ce ne inconjoara), sa coloram sau sa ne jucam cu masinutele. Si din cand in cand se uita la mine si imi clipeste inchizand alene amandoi ochii, cu un zambet complice pe fata...

03 December 2010

Maternitatea in al n-spelea ceas

Este un mister pentru mine cum de, in anul de gratie 2010, noi dezbatem o chestiune ca problema maternitatii. Sunt oameni care comenteaza grav aspecte care ar trebui sa fie firesti: ce are nevoie copilul, cat timp are nevoie, cum are nevoie, ce face mama, ce face societatea. Lucruri aparent banale, care se intampla inca de la datul lumii asteia, pentru ca o functie fundamentala a corpului femeii este aceea de a procreea, e "programata" genetic pentru asta si, ma scuzati, viitorul nostru depinde de partea asta... Ok, ca e dreptul femeii sa decida daca doreste sau nu sa o faca, da, este si nimeni nu ar trebui sa ii ia libertatea de a alege daca isi doreste sau nu sa aiba copii, insa dupa ce decide... ma scuzati, ce nu e clar? Ce nu am reusit sa ne dumirim in atatea secole de existenta? Ca e o fiinta neajutorata si cineva trebuie sa fie acolo, in permanenta? Ca trebuie sa ne protejam viitorul pentru ca aici este esenta noastra, ca specie? Ca maternitatea e un miracol si nu o rusine? Ce nu stim, nu ne este clar, nu putem sa intelegem dupa atata amar de timp? 

Fundamentul gandirii ar trebui sa fie altul, unul de intrare in firescul lucrurilor, in datul lor si da, de ocrotire a miracolul nasteri si formarii unei noi fiinte umane in primii ei ani de viata.Cum de nu am reusit, dupa atatea secole de "evolutie" sa intelegem si sa acceptam in cultura noastra firescul maternitatii? Pentru ca, imi pare rau, dezbaterile actuale nu sunt la modul "stim cu totii ca asta e ceea ce e nevoie in varianta optima pentru copil si parintii lui, hai sa vedem cum si cat reusim sa si punem in practica" - nah nimeni nu e absurd, se intelege ca societatea are si alte nevoi si statul musai sa le tina in echilibru pe toate... insa noi discutam "chestiunea mamelor" care sunt obsedate, cer prea multe, au pretentii, sunt niste paraziti ai societatii, nu "produc" nimic util (nu, zau???), sunt suspectate de randament scazut, daca nu chiar inutilitate in campul muncii dupa ce au stat acasa cu copilul. Ah, si ar trebui sa fim recunoscatoare ca ni se permite sa facem unul dintre cele mai naturale lucruri de pe lumea aceasta... bon, are sens, in anul de gratie 2010...

Am reusit sa trimitem un om pe luna dar nu ne-am putut integra frumos si firesc pauza maternitatii in viata de familie, in construirea unei cariere, in modul in care priveste societatea toata aceasta problema. Lucrurile ar trebui construite pentru a facilita, incuraja si proteja toata aceasta "minune" a vietii, dand, desigur, libertatea fiecaruia de a alege cum doreste sa isi traiasca aceasta experienta. .. si noi inca nu am putut transforma alegerile legate de acest subiect in ceva absolut normal, firesc, banal chiar, in optiuni care sa poata fi luate fara niciun fel de discutii: vrei sa stai acasa toata perioada, bine, nu vrei, ok, vrei sa alaptezi, bon, vrei sa alaptezi cumva in public, ok, vrea sa stea tatal cu copilul, vrei sa nasti acasa sau la spital, se rezolva... si tot asa, alegeri simple si atat.

In schimb noi ne regasim in situatia de a ne intreba acum, dupa secole de evolutie si mii de descoperiri uluitoare, care e, dom'le, treaba cu maternitatea...?

Pai care sa fie??!

01 December 2010

Yep, e al meu

Şi ce cap frumos răsare!
Nu-i al meu? Al meu e oare?

:D

E al meu tot, piticul meu de care ma minunez singura uneori :-)))...
There was an error in this gadget