29 May 2011

Paparazzi

Inca de cand era mic l-am tot luat cu mine mai peste tot, astfel incat noi doi suntem invatati sa umblam. Da, nu e usor, mai ales acum cand vede un lucru si se incapataneaza sa il vrea iar eu trebuie sa imi joc rolul de negociator rabdator intr-un spatiu public, insa insist pentru ca, of, motivele sunt variate: sa fie deschis, socialbil, sa vada, sa cunoasca, sa invatam sa convietuim si sa comunicam impreuna etc. Asa ca am ajuns si la Bookfest, cu ideea ca piticul sa vada carti, sa vada atmosfera si poate sa ajunga sa le iubeasca. Ah, si ca mama lui sa isi clateasca ochii :D...

Concluzia a fost ca am avut cateva negocieri intense, ca era sa nu ne mai dam dusi din standul Teora unde dupa ce isi alesese o carte (si eu ii mai luasem trei) mai vroia una si a trebuit sa fac apel la toata rabdarea mea de mama... ca e foarte descurcaret, pentru ca acolo unde a vazut o casuta ce se asambla din carton (dintr-o carte) omuletul a gasit rapid un scaun pe care il tragea catre masa respectiva, sa se cocoate si sa ajunga la casuta :D (acum avem si noi una la fel in sufragerie, proaspat asamblata, iar omuletul isi parcheaza masinile in ea)... ca era bine daca erau mai multe locuri de joaca pentru copii (am gasit unul care insa punea o poveste in bucla, de am auzit-o de trei ori cap-coada si acum pot sa v-o istorisesc si eu, grrr) si, bref, concluzia principala e ca per total a fost ok, mai mergem. INCA mai e un copil cuminte cu care daca ai rabdare (muuulta) te poti intelege rezonabil si spre norocul meu nu e genul lui sa se dea cu fundul de pamant.

Problema care a aparut si aici, dar nu numai, este ca lumea imi fotografiaza copilul. Fie ca e vorba de fotografi profesionisti, aflati la targuri de exemplu, dar nu numai (in Mogosoaia era un domn caruia i-a placut piticul meu cret si il tot imortaliza, de exemplu), fie chiar diversi trecatori cu telefoane mobile. Si nu e vorba de scene comice de genul de pus pe YouTube, chiar nu prea avem genul acesta de evenimente, plus ca ma prind ca sunt poze, se aude click-ul acela specific... asa ca ok, poate ca ar trebui sa ma simt magulita, doar ca nu ma simt. Bon, nu se intampla chiar asa de des, ca doar nu suntem noi vedete, insa uite ca s-a intamplat de suficiente ori incat sa ma sesizez. Eu sunt mai reticenta de felul meu, iar in astfel de momente ma simt cumva invadata in intimitatea mea: e copilul meu, stiu ca e simpatic, dar nu vreau sa ajunga in calculatorul oricui, stiu ca traim in secolul in care toata lumea scoate rapid un telefon mobil si imortalizeaza orice si ca spatiul public e spatiu public, dar uite ca eu nu imi permit chiar sa ma napustesc sa fotografiez alte persoane, zic ca e normal sa ceri voie inainte.

Cert este ca ma deranjeaza si nu cred ca am ce sa fac, nu stiu ce sa fac dar e clar ca nu imi place, ma simt inconfortabil.

25 May 2011

Contolul parental

Ok, inteleg ca exista programe pentru controlul accesului copiilor la calculator si internet, dar ma intreb daca astea merg si pe iPhone... Ca pe mine acolo ma doare si tare mi-ar placea sa stiu ce solutii sunt pentru device-ul acesta atat de mic si cam diabolic :D. Nu de alta, dar piticul, cat e el de pitic de doi ani si un pic, deschide fara probleme iPhone-ul lui Bu, intra pe net, pe youtube si isi pune desene animate cu Mickey Mouse.

La doi ani.

Nu, nu eu sunt capul rautatilor, ca doar de al meu iPhone nici nu se atinge, stie ca nu are voie si gata, nici nu isi bate capul... eu oricum sunt inca socata de cat de repede s-a prins de chestiune.

Spuneti-mi insa daca e cazul sa ma stresez sau nu. Ca tehnologia asta moderna si ideea de copil care crestea cu ea la degetul mic ma sperie putin, insa pe alta parte nici nu vreau sa-l cresc micut salbatic ce nu are habar de nimic.

What to do, what to do?

24 May 2011

Surprize, surprize

Sotul meu si cu mine ne facem mici suprize, dar nu din cele banale, de genul "ti-am adus o floare, iubirea mea" sau "uite micul dejun la pat, dragostea vietii mele" :P, nuuu, noi ne jucam de-a pititul masinilor. Alea adevarate, cat se poate de mari si reale...

Si daca eu una uit pe unde am parcat si ii testez rabdarea lui Bu atunci cand incep sa ma concentrez-incruntat in incercarea de a imi da seama pe unde am mai lasat masina, emitand diverse variante "mmm, cred ca e in spate la banca" sau "incearca in fata la Grupama", well, anexa mea a decis sa duca jocul si mai departe...

Asa ca, azi de dimineata, cand domniile voastre probabil ca erati inca zen la inceput de zi, eu dadeam ture in jurul blocului in cautarea masinii buclucase, carand doua sacose in brate si copilul dupa mine. Inutil sa spun ca nu, sotul nu raspundea la telefon (doh, v-am spus ca a mutat jocul la alt nivel!) si ca drumul era presarat cu obstacole-tentatii pentru piticul care se entuziasma ba la vederea covrigariei, ba la ideea de a merge in parcul de alaturi, in timp ce eu ii explicam ca "nu avem cum acum, ca mami e grabita-rau-rau si uite ca se joaca un joc DRAGUT cu tati".

20 May 2011

Punctul sensibil

E clar ca fiecare are tipul sau de sensibilitate, genul de umor la care reactioneaza, de exemplu - aici se vede cel mai usor: unele persoane rad la Bundy, altele la Friends, altele la ambele :D. Cu tristetile e mai greu de dibuit, mai ales daca, la fel ca la mine, nu prea esti o persoana super emotiva si, well, in afara de perioada sarcinii (unde este de inteles, plangi si cand vezi un catel dand din coada, of), zau daca ma trezesc plangand la filme.

Si totusi, cred ca cei care fac Grey's Anatomy ma au pe mine in gand, ca nu stiu ce e cu serialul asta dar unele episoade tare imi mai apasa coarda sensibila si ma trezesc all mushy in fata ecranului... Cum e filmat, ce dialoguri are, montajul, jocul actorilor, muzica, ah, la marele fix, ma loveste mereu la punctul sensibil :D!

13 May 2011

Mini me

La noi in casa toate personajele sunt de poveste si am putea scrie o carte cu aventurile lor. Aminteam de pinguini: ei bine, dupa ce mi-a venit inspirata idee ca la baile copilului sa fac scenete cu cei trei prieteni care se intalnesc pe marginea cazii si au diverse dialoguri, se pare ca Bu a dus ideea si mai departe iar omuletul si-a insusit-o cu sarg, pentru ca mai nou cele trei personaje sunt familia noastra in miniatura: mami, tati si Aaapi.

So, I have a mini me (are fular colorat, ochi cam, bulbucati, cioc si schiuri :D).

Acum ma uit cu si mai multa simpatie la cei trei pinguini :-).

11 May 2011

Jurnal de omulet - 2 ani si 3 luni

Pa-pa, bue! Pa-pa!!!... se aude din spatele meu, dar pentru ca mintea mea e prea ocupata cu sofatul si uit sa imi adaug si eu salutarile calduroase autobuzului pe langa tocmai am trecut, micul tiran ma aduce rapid la ordine lansand din spate un maaami care ar scula si mortii din somn si te face aproape sa bagi masina in primul stalp (doar ca eu am exercitiu, sac!). Imi revin rapid si, ca sa evit un alt maaami terifiant, raspund calma poftim, mami? doar ca sa fiu informata de evidentul nu e bue, nu e bue, adicatalea autobuzul de mai sus nu mai e, chestiune pe care musai sa o confirm si eu, pentru ca apoi sa ne lansam in comentarea altui mijloc de transport care se nimereste pe langa noi.

Asa traversam noi orasul in sus si in jos, pentru ca ma incapatanez sa fiu mobila si activa, in ciuda faptului ca ajung la destinatie cam zdruncinata dar, hei, am bantuit eu peste tot si cand era mic de tot, cum sa ma dau batuta acum??? Pot insa sa va spun ca un drum fara un nino, un autobuz, o motocicleta sau macar un tramvai este plictiseala maxima pentru pitic si crima curata pentru mama acestuia :D...

Motive sa abandonez am, caci cei doi ani, varsta teribila, se manifesta din plin si copilul meu are cam cata incapatanare poate sa incapa intr-o creatura asa de mica. Simpatica a fost o mamica unei fetite care, atunci cand mi-a vazut piticul plangand frustrat pentru ca nu se putea inchide usita casutei de la locul de joaca (era stricata) si afland ca are doi ani si ceva... mi-a soptit incurajator: stiu cum e, a mea are trei ani si pana acum cateva saptamani nu as fi putut sa vin aici cu ea. :D

Ei bine, da, am ajuns si eu acolo si vad in zare muntele pe care va trebui sa-l escaladez: am un toddler la varsta teribila de doi ani si ceva si prevad ca ma asteapta muuulta distractie, pe moment cred ca am facut cunostinta doar cu varful aisbergului. Si, doamnelor, m-am convins, daca acum va mandriti cu un copil minune care doarme perfect, papa tot si sta unde il pui, nu va faceti iluzii ca veti fi ferite de hopurile inerente din cresterea unui copil, nah, va veni si ziua asta...

Acum sa nu dramatizez totul, totusi copilul meu linistit din fire era cam greu sa se transforme intr-un mic terorist, insa puseele de caposenie si nu-urile s-au inmultit vizibil, suficient cat sa ma declar intr-o perioada agitata. Stiu de unde vin toate aceste reactii, inteleg ca este o manifestare a propriei independente si un conflict interior aici, intre dorinta de a "imi face pe plac" si cea de a isi experimenta limitele si ca frustrarile sunt greu de gestionat, inteleg si incerc sa nu o iau ca pe un afront personal si sa raman calma (greu, greu, va spun - uneori chiar imposibil de greu) si invat cu sarg noi tehnici de negociere - cred ca pot sa ma fac om de vanzari in curand :D.

Asta pe partea cu micul tiran, dar, cum spuneam, nu e asa tot timpul, iar daca eu sunt zen e si el calm, altfel ma simte imediat si gata, incepe scartaiala... In general e pasnic - in fine, perspectiva se schimba cu timpul si ceea ce consider eu acum ca fiind spirit liber si intelegator probabil ca e fix ce mi se parea "scapat de sub controlul parintilor" inainte sa am copil :D.

In continuare ma uimeste dexteritatea cu care rezolva puzzle-uri si ma chinui sa-i alimentez pasiunea cu modele din ce in ce mai evoluate (unde mai gasesc unele bune???). Ii place sa gatim impreuna si cand aude mixerul de obicei se infiinteaza cu scaunelul din dotare - stie ca probabil vom mosmondi o prajitura impreuna. Zilele trecute l-am lasat sa spele legumele pentru ciorba, a fost o distractie :D. Iubeste baltile (si apa, inca de cand era mic) si cat a plouat a fost un regal pentru el sa treaca in viteza cu motoreta prin diverse baltoace, dus-intorc, spre uimirea vecinilor mei si plictiseala mea maxima, ca doar stateam in fata blocului pazind o balta, pfff. Are o basculanta mare si o plimba prin toata casa, ba chiar o ducem si la culcare, iar in prima zi cand a primit-o a trebuit sa o cocot pe masa cand a mancat piticul (nu mi-e clar daca manca si basculanta, dar n-am intrebat :D). Stie desenele cu Mickey Mouse asa de bine ca imi spune ce va urma si chiar dialogheaza cu personajele, ale caror nume deja le stie pe toate (in fine, in varianta lui stalcita, pentru ca limba pititcului ramane in continuare una complet noua pentru Terra). Adora aspiratoarele si daca se vede intr-un magazin de electrocasnice la standul cu aspriratoare, le ia pe fiecare in parte si imi declara fericit : tato', iar eu trebuie sa confirm de fiecare data ca da, mama, e un aspirator.

Asta pentru ca functia mea de baza este sa vorbesc, sa traduc ce spune el si sa confirm lucrurile evidente: da, uite un autobuz, uite un aspirator, uite un bebe care plange (bebe eeee - noua achizitie in materie de propozitii a piticului). Si daca nu vorbesc, atunci car, pentru ca daca vede ca plecam undeva se infiinteaza prompt cu ceva ce musai sa indes in geanta mea: de la iepuras la oaie, sau doua-trei masinute, ori trei vaci de plastic... Cum s-a prins ca e riscul sa ma prefac doar ca le pun in geanta, ma supravegheaza cu atentie, sa nu cumva sa il fentez (bine, inca ma reusesc sa mai scap de una-alta, dar nu complet).

Nu mai vrea sa mearga de mana, insa negociem intens partea cu "pe strada imi dai mana, pe trotuar poti sa mergi langa mine" Spun ca negociem pentru ca ideea lui este sa mearga undeva mult in spatele meu si daca eu ma opresc (sa il astept), se opreste si el... si tot asa... iar chestia asta ma cam sperie si astept cu nerabdare sa ii treaca si sa putem sta din nou unul langa altul. Pentru ca puseul de independenta se manifesta de zor si la scari, pe care musai sa le atace singur si musai sa le urce/coboare de n ori pe zi, spre exasperarea mea. Dar tot mai mergem impreuna la magazin si daca ii spun ca nu cumparam un produs il pune la loc pe raft (oare cat o sa il mai tina chestia asta ??? :D).

De inteles ne intelegem de minune daca ii explic ce si cum, doar ca imi trebuie o rabdare de creatura ireala pe pamantul asta, caci a explica detaliat, a vorbi calm, a negocia/juca sah in asa fel incat sa nu ajung in posturi in care situatia sa devina "faci ca mine ORI ca tine" si totusi sa raman ferma pe pozitii - iata cheia baletului meu zilnic. Dar recompensele sunt pe masura, caci baietelul meu de doi ani si trei luni intelege tot si atunci cand gasim cheia comunicarii se lanseaza cu entuziasm in diverse actiuni noi, ori pur si simplu da dovada de o bunavointa si o intelegere care ma fac sa dospesc toata de fericire: e mare (matur???), e un partener de dialog (de 89 de cm, but still), e un adevarat omulet :D.

Sa spun ca e o problema majora sau ca e cu adevarat dificil, nu pot, realitatea este ca in 80% din timp eu pot sa ma inteleg cu propriul copil, insa in cele 20%, of, da, se batoseste capos cu un "nu" ferm in brate sau se da cu fundul de pamant, scartaind (so far pe asta a facut-o doar acasa, oh ce fericire). Si mie, fire iute si destul de capoasa, imi fine sa scot flacari pe nari si fum pe urechi, cam ca o oala sub presiune combinata cu un dragon furios, dar, deh, e al nostru bucatica rupta :D. Stiu ca par eu calma si zen, but trust me, ai mei stiu mai bine, nu degeaba porecla mea era "scorpiuta", iar de Bu, ce sa mai zic... teoretic nu putea imblanzi scorpia fara o doza zdravana de caposenie proprie, asa ca e clar ca nu putea sa iasa altceva din asa combinatie :-).

05 May 2011

Aventuri cu oala sub presiune

Mie imi place sa gatesc. Am noroc si ca nu trebuie sa o fac zilnic, nu e musai sa imi astept sotul cu masa calda in fiecare seara, asa ca ma desfasor cu adevarat doar pentru weekend, motiv pentru care poate ca inca nu m-am blazat inca. Si improvizez destul de mult, astfel incat de multe ori nu pot reproduce identic un fel de mancare. Plus ca vad retete si imi vine chef sa le fac sau mai am idei de adaugiri, cam cum sunt ultimele mele descoperiri: salata de oua de la Easy Peasy, sau pateul de ficat caruia i-am adaugat usturoi (oh, ce bun a fost!), sau prajitura cu iaurt careia ma incapatanez sa-i adaug fructe de padure (bun, bun), ori ciorba de pui a la grec de la Casuta Laurei...

Principiile mele culinare sunt destul de simple: sa se faca repede, sa fie ok pentru copil (si sot, preferabil, desi el e in razboi cu legumele) si sa imi faca placere sa il gatesc - aici e cam ca la design: mai adaugi ingrediente mai gasesti o combinatie... pana cand ajungi la compozitia perfecta (poate de aceea imi si place sa gatesc, pentru ca asociez cu designul). So far vad ca lumea mananca, ba chiar mai cere si supliment cu zambete de incantare pe fata, asa ca una din doua: ori in casa mea intra doar persoane lihnite de foame, ori e bine ce gatesc eu :D.

Revenind insa la ciorba de pui a la grec, aici e de poveste pentru ca taman am primit o oala sub presiune-minune care cred ca este cu mult mai desteapta decat mine (lucru ce incepe sa devina un obicei in casa asta, pfff). So, m-am decis sa las fineturile si sa trec direct la ciorba de mai sus, ca prima reteta executata in minunata oala. Eu (yours trully), impreuna cu a mea prietena, nu mare fan al gatitului, dar posesoare de oala sub presiune si, dap, ati ghicit, cei doi pitici creti printre picioarele noastre. Din tot balamucul asta, a iesit ca 1. oalele noastre nu sunt la fel, asa ca stiinta ei nu se aplica prea bine la oala mea 2. invatata cu supele care fierb si fierb si fierb... am lasat oala cam mult pe foc, asa ca respectiva s-a enervat si a inceput sa scoata vapori de zor. La propriu, vapori aruncati in sus cu un tiuit nervos si care se condensau in zeama de la minunata mea supa, eu procopsind-ma astfel cu o fantana arteziana cu supa pe aragazul din dotare.

???

Dezastrul nu a fost prea mare, doar aragazul de spalat, mai mult socul de a vedea supa pulverizata prin bucatarie... si bataia de cap de a improviza ceva din legumele si orezul ramase aproape fara zeama. Culmea e ca mi-a iesit, am vrajit eu ceva cu alte legume si apa si... etc etc, de au mancat cei doi voinici castroane intregi din ciorba minune, tot weekend-ul.

Intre timp m-am impacat si cu oala sub presiune, am convins-o chiar zilele trecute sa imi faca si o ciorba de loboda... ramane doar o singura intrebare: sper ca nu trebuie sa reiau complicata "reteta" ca sa imi iasa ciorba a la grec la fel de buna si sa o manance piticii, nu???

04 May 2011

1 Mai

1 Mai s-a lasat cu mai mult somn si mai putina canasta decat ne doream :D, pentru ca pur si simplu oboseala si-a spus cuvantul. Asa ca eu una am dormit inclusiv la Mogosoaia (despre care am scris si aici, pfff), pe paturica, dar si in masina, pe locul din dreapta- fix in cat timp i-a luat lui Bu sa ajunga de acasa pana in Herastrau (extrem de scurt, ca doar orasul era pustiu, cu 0 trafic), de se gandea sa ma lase sa dorm in masina, norocul meu ca m-am trezit la timp, ca altfel ma gaseati pe YouTube, pe post de femeia nebuna care doarme in masina in Herastrau :-)).

In rest, pe scurt, a fost un weekend petrecut tot impreuna cu familia-prietena care din cand in cand vad ca vine cu valizuta si doarme la noi :D (acum ramasesera si fara apa calda acasa, asa ca au avut grija sa faca si dusuri la plecare :-))). Vineri am facut mancare, bun-bun si am pregatit sandvisuri cu pate de ficat, friptura de curcan sau salata de oua (toate homemade) plus bastonase de legume, sa le luam cu noi la picnicul pe care il planuiam la Mogosoaia sambata. Deh, planurile s-au inversat si sambata am aterizat in Herastrau iar sanvisurile le-am mancat "in house", asa ca duminica am azvarlit in lada frigorifica ce am mai gasit si gata, ne-am instalat o zi pe iarba de la Mogosoaia. Pe unde piticul cret a si defilat doar in body si copane goale, de cald ce era... si a si studiat in detaliu o masina a politiei comunitare nimerita prin zona (we do love "nino"!!!) iar sotii din dotare plus una bucata nas al copilului au reusit sa suie o mingie intr-un copac, dupa care s-au chinuit sa o dea jos cu diverse bete azvarlite cu sarg. Nu au reusit, dar le-au dat idei altor copilasi din zona, care au inceput si ei sa dea cu bete in copaci... iar noi, sotiile, ne-am apucat oricum sa ii filmam si sa le dam note pentru executia tehnica si impresia artistica.

A fost bine pentru cei mici, care au si dormit acolo, cald- prea cald pentru hainele pe care le aveam la noi, dar un weekend plin si frumos per total, desi daca imi dadeati un pat si ma lasati sa dorm tot weekend-ul nu ziceam nu, dar cred ca asta e starea de baza a oricarui parinte :D.