17 August 2013

Inca un pas mic...

De la noua luni sta in picioare. Cam de o luna are din cand in cand tentative de a pasi singura, aproximativ trei pasi. De ieri a plecat singura la drum si nu pare sa se mai opreasca.

16 august 2013. Cinci pasi dupa care... potopul :D. Merge singura. 1 an si o luna.

Intru amintire: omuletul s-a ridicat in picioare de la 7 luni. Primul pas mic a fost pe 1 aprilie 2010, la 1 an si doua luni.

16 August 2013

Dimineata tarzie

Azi sunt mahmura si mi-am inceput ziua abia acum o ora si ceva, ha!... Nu de la prea mult alcool, deh, ci de la mancat cu entuziasm o prajitura cu urda care m-a cucerit definitiv (must have the recipe, must try this at home... ahhh, mai bine nu, ca mananc toata tava) si de la jucat canasta pana la ore tarzii in noapte. Asta din urma gratie sotului meu entuziast care m-a plimbat ieri dus-intors in trei mii de directii, de nici nu stiu cand a trecut ziua, plus a unui numar impresionant de rude si familie extinsa prezente in jur, chestiune ce a contribuit la intreaga nebunie a zilei. A fost frumos, desi imi doresc sa fi putut da timpul pe slow motion ca sa apuc sa vorbesc mai mult cu unele persoane si sa ma bucur mai mult de fina mea care e o minune dotata cu o personalitate de zile mari, e greu sa te apropii de ea (e foarte hotarata, luptatoare, asa... mie imi place chestia asta... si are niste bucle si o figura...) - si mai mereu o vad pe fuga, buf. Mi-ar fi placut ca anexa mea sa NU isi uite toate actele la unchiul lui, macar de data aceasta sa nu isi respecte renumele :D, dar m-am bucurat tare mult (enorm de mult, the best present, zau) ca de dimineata m-a lasaaaat sa dorm. Bine, am si negociat chestiunea la canasta, damn, a trebuit sa-l lasa sa castige pe chestia asta :P. Ah, si am mai mancat si salata de vinete, vai!

Pe scurt, ziua a inceput relativ linistit, cu culcat copila si iesit la supermarket dupa cateva provizii, doar ca acolo ne-am intalnit cu unchiul lui si next thing I know eram la acesta acasa si mancam prajitura abia-abia scoasa din cuptor, dupa care am cautat masina tatalui lui parcata pe x strada ca sa luam o hartie din ea, apoi am umblat dupa o doamna sa luam niste acte si a trebuit sa asteptam x minute asa ca ne-am mai plimbat nitel prin zona, apoi am ajuns inapoi acasa unde se adunase multa lume si copila trebuia culcata, eu nu mancasem mai nimic, am alergat nitel dintr-o parte in alta si la final a mai venit rude, s-au copt vinete in aer liber, noi am inceput o canasta pe care n-am terminat-o pentru ca a trebuit sa plecam cu masina sa mai rezolvam ceva (? planurile sotului meu) asa ca ne-am intors, am culcat copiii de noapte si am fugit sa terminam canasta inceputa cu cateva ore mai devreme. What a day!

15 August 2013

Maria mea

Numele ei l-am ales cu greu. Asta pentru ca aveam multe criterii de indeplinit: sa sune bine in ambele limbi, preferabil sa aiba o anumita initiala si... sa respecte diverse traditii din familia fiecaruia. A mea e sa aiba un nume de sfant, musai si sa preia un nume de undeva din istoria familiei. Asa se face ca al doilea nume al ei e al doilea nume al meu, al doilea nume al mamei lui, al bunicii lui si mai vine si de la strabunica mea (despre care am auzit lucruri tare frumoase cand eram copil si imi e draga indirect). O familie de Marii. Primul nume ni se pare acum ca i se potriveste tare bine desi mai sunt altele care imi sunt dragi in familia mea, tare frumoase, dar care nu mergeau din pacate, mai e chiar un nume care se regaseste in ambele familii, la ambele bunici, insa nici acesta nu a fost sa fie. Maria a ramas insa alegerea care leaga cele doua clanuri, cel care sa ii aminteasca mereu de radacinile ei, cine e si de unde vine.

Si e prima data cand am o Maria a mea :D. Primul an cu ea. de acum incolo, in fiecare an o sa ne serbam impreuna: La multi ani de sfanta Maria, draga mea! Sper sa fim mereu si prietene, complice, sa ne fim adapost si sprijin una alteia, sa putem rade mereu impreuna si sa vorbim orice. Sa fiu/ fim familia ta in adevaratul sens al cuvantului.

14 August 2013

Razlete

Nepotul meu mi-a cerut prietenia pe fb. Ah, sunt o baba...

Din categoria "ce face maternitatea din om": zilele trecute am fugit de nebuna impreuna cu copilul dupa masina de gunoi a cartierului. Nu pentru ca ma chinuia pe mine, ci ca sa o vada omuletul. Dupa care am mers linistiti mai bine de o strada in urma ei ca sa studiem in detaliu cum sta treaba. Tot la categoria asta intra imaginea unei femei care culegea concentrata pietre de pe marginea drumului prafuit, ajutata de un copil pe bicicleta -  le-am vopsit, transfomandu-le in casute, monstruleti sau buburuze.

Gelul de dus colorat (pt copii) de la DM este o inventie grozava pentru dusuri mai usoare :D.

Privelistea de la Castelul Cantacuzino e superba. Vai ce bine se traia pe vremuri!

Mi-am comandat o tona de carti de pe Elefant, oh boy, oh boy, abia astept - imi plac promotiile lor.

Domnisoara bebeluna s-a bagat singura intr-un lighean. Dap, a plecat in iarba pas pas in patru labe pana la ligheanul buclucas, dupa care s-a varat inauntru, si-a pus fundul in bruma de apa ramasa in acesta si si-a scos boiereste picioarele pe marginea lui, incantata.

A fost Roseola...

Ma bate gandul sa-mi fac abonament la Good Food si Dilema veche.

Nu-mi place fara Google reader - ce sa folosesc?

13 August 2013

Iepurasa

Dupa aproximativ patru ani de cand este in casa noastra, am descoperit si noi ca iepurasul este de fapt o "iepurasa" - sau cel putin asa a decretat copilul (care normal ca imita tot ce a vazut timp de un an legat de bebeluna). Este destul de cocheta si fitoasa si a trebuit sa ii improvizez rapid o garderoba - ziua poarta rochie insa paradaoxal uneori e ok si in blanita ei goala (...???) iar noaptea musai sa fie imbracata - are o pereche de pantaloni (sunt hainutele bebelunei, ce am avut si eu mai mic la indemana, evident ca inoata in ele). Partea buna si motivul pentru care ma cam bucur de aceasta nebunie este faptul ca iepurica doarme acum relativ separat: are patutul ei, facut dintr-o remorca de jucarie. Si se inveleste cu un servetel de bucatarie, mdap.

Ca orice reprezentanta a genului feminin, iepurasa noastra e foarte interesata de pantofi si atenteaza des la incaltarile bebelunei - se pare ca ii place sa ii poarte papuceii tikki.

Oh, well...

06 August 2013

Intriga se complica

- Cand eram eu bebe mic fratiorul meu era Gogoasa, ii spune sfatos omuletul surioarei lui mai mici, referindu-se la verisorul lui...

- Eu cand o sa fiu mare o sa vreau ca tu sa fii sotia mea... imi zice omuletul pus pe ganduri. Dupa care continua: si sper ca si Ami cand o sa creasca mare o sa vrea sa fiu eu sotul ei...

05 August 2013

Povestea inceputului povestii (2)

Acum cativa ani am scris prima poveste. Iat-o si pe a doua, mai putin dramatica (ce bine!), dar la fel de plina de emotii:

Zu a stiut mereu ca isi doreste mai multi copii. Bu, provenit si el dintr-o familie cu doi copii, visa in momentele lui de euforie chiar o echipa de fotbal, deh, dar bon, Zu se oprise la doi si cumva nu se vedea altfel la final de viata decat mama a doi copii. Doar ca dupa prima nastere au aparut cateva dileme, in special chestiunea preeclampsiei, mai ales ca doctorul i-a avertizat ca tensiunea in sarcina e foarte probabil sa reapara, cu toate eventualele ei consecinte. E un risc (nici sa nu ne gandim la ce ar fi putut fi), un risc pe care s-au tot gandit daca sa si-l asume. Asta a fost cel mai important, restul intrebarilor erau legate de bani, energie, cum il va afecta pe omulet, cum le va afecta cuplul etc etc. Doctorul le-a spus totusi ca el ii sustine daca isi mai doresc un copil, iar asta a contat enorm mai ales ca ei doi doreau sa mearga tot cu el mai departe pentru ca prima data a fost pana la urma o combinatie de succes. Bref,  dupa ce au trecut doi ani de la prima cezariana, Bu si Zu au tras linia si au luat decizia de a mai avea un copil, doar ca, invatati cu prima experienta, s-au asteptat ca imediat ce s-au decis acesta sa si apara. Riiiight...

... nu a aparut. Stiu ca pentru cei care incearca timp de ani buni sa aiba un copil faptul ca ei doar dupa jumatate de an intrasera la banuieli e hilar, dar asa era. Incepusera sa se intrebe ce se intampla :D iar prin toamna au ajuns inapoi la doctor si acesta a pus-o pe Zu sa faca o analiza, sa vada daca totusi corpul ei e pregatit. Incercau deja de aproape un an. Ok, i s-a luat sange, s-a trimis la laborator siiii... Bu si Zu au plecat in concediu inainte sa primeasca rezultatele analizei si sa merga cu ele la doctor. Deja se gandeau sa renunte, se apropia finalul anului si ii cam incerca ideea ca daca nu e sa fie, nu e... sau ceva de genul acesta, era mai mult un gand nerostit.

Se vede insa treaba ca bebe asteptase tot timpul ca cei doi sa se duca in concediu, asta e, povestea se repeta :-)... Dupa vacanta a urmat o perioada in care doctorul lipsea, vizita cu analiza de mai sus s-a amanat si, oooo, Zu a intrat la banuieli ca e insarcinata. Partea nostima a povestii este ca aproximativ doua luni mai tarziu, ajunsa intr-un final la doctor, Zu ii povesteste ce crede, el se uita in foaia cu rezultatele, o intreaba de greturi si altele, Zu neaga existenta unor astfel de simptome... si el ii spune ca e putin probabil sa fie totusi insarcinata, mai ales ca la data recoltarii sangelui, iata ca analizele o arata, corpul lui Zu nu avea nici cea mai mica intentie sa mai treaca printr-o sarcina. Si totusi... pam-pam, Zu era insarcinata!

Ha! Cand se asteptau mai putin! Oook, de data aceasta au pornit la drum mult mai agitati: nu trebuie sa creasca tensiunea, trebuie sa avem grija cum ii spunem omuletului, cum il includem in poveste. Au urmat controale peste controale, grija mare, atentie la cea mai mica urma de oboseala sau stres... si decizia de a ii spune copilului abia pe la final, cand sarcina va fi vizibila, pentru ca cei mici nu au prea multa rabdare si acesta nu va intelege ca "vom avea un bebe, dar mai stai tu noua luni". Zu avea o carte care ii prezenta copilului pe intelesul lui cum e sa "astepti un fratior sau o surioara" si o pastra special pentru cand ii vor spune. Acum... ca cel mic a simtit agitatia... ca de fapt copiii stiu mult mai multe... e greu de spus... cert este ca dupa o perioada in care omuletul a avut cateva reactii ciudate, Zu a decis sa-i spuna. Cu mari emotii, pregatita sa raspunda unui tir de intrebari si sa isi reconfirme iubirea neclintita. De unde: cel mic s-a comportat de parca tocmai il informase ceva extrem de banal, gen "peretele e alb" si lucrurile au reintrat miraculos in matca. Abia mai tarziu au aparut discutiile despre bebe, lectura cartii respective la infinit si bucuria de a anunta pe toata lumea ca "o sa am un bebe" (da, el, nu Zu) - bebe care era "bebe meu" si urma sa fie baiat (?).

Asa de convins era ca bebe al lui urma sa fie baiat ca Zu si Bu intrasera la banuieli, desi ecografia le stabilise clar ca e fetita. Dincolo de faptul ca cei doi isi doreau mai presus de toate sa fie un copil sanatos si ca era clar ca urmau sa-l iubeasca oricum, fetita e ce isi dorea Zu sa fie, in timp ce Bu inclina catre inca un baietel... iar bunicile, nu mai spunem, visau nepoata pe care nu o aveau :D. La prima morfofetala, in primul trimestru, doctorita ii spusese lui Zu ca ea crede ca o sa fie o fetita doar ca Zu e Zu, prudenta pana la capat, asa ca a preferat sa nu spuna nimanui din familie, nu, nici macar lui Bu cel care ar fi trambitat vestea in toate zarile plin de entuziasm. Doar doua persoane au stiut si urmau sa-si piarda capul daca spuneau :-))) pentru ca Zu vroia sa fie sigura inainte sa agite pe toata lumea. Asa ca abia la morfofetala din saptamana... douazeci si ceva... cea la care Bu abia astepta vestea si Zu abia astepta confirmarea, sexul copilului a devenit oficial: fetita! Filmata pe ecranul monitorului doctoritei cu telefonul mobil de un Bu extrem de incantat de tot ce i se intampla (overexcited ar fi cuvantul potrivit - la iesirea din cabinet nu numai ca a aflat jumatate din planeta ca urma sa aiba o fata, i-a mai si chinuit pe cativa cu filmarea acesteia in 3D).

Ce a urmat? Povesti peste povesti cu omuletul si bebe al lui, triere de tone de hainute, cautare de nume (asta a fost greu, gasirea numelui perfect care sa imbine toate ideile fixe si dorintele fiecaruia :D), scos toate obiectele bebelusesti de la naftalina si umplut casa cu ele, greturi timp de fix o saptamana (ce bine!!! sunt groaznice), analize si vene sparte mai mereu, emotii la fiecare "intalnire" cu bebe (ce conteaza ca era a doua sarcina!, bucuria si emotia sunt fantastice), niste crize-dureri ciudate in zona spatelui, griji si multa, extrem de multa si insuportabila caldura. Era vara si Zu a aflat ca o sarcina dusa vara e crunta...

Vestea buna, cea mai buna, este ca tensiunea nici nu s-a clintit in sus peste limita "normalului". Nici macar un grad, nici macar o singura data, desi doctorul si cei doi parinti stateau mereu cu arma la picior si mergeau ca pe coji de oua, pregatiti ca in cele din urma sa se intample. Nu s-a intamplat. Copilul s-a dezvoltat excelent, fara probleme, spre uimirea si bucuria tuturor.

Nasterea - cezariana - a fost programata, nimeni nu a dorit sa-si mai asume vreun risc, important era ca bebelusul sa se nasca sanatos si fara complicatii... si din datele posibile, trei la numar, Bu si Zu au decis sa fie aceeasi cu ziua de nastere a omuletului, alta luna insa. A ramas 6, cifra lor norocoasa.

Si a venit stresul anticiparii, prima data cand Zu isi facea cu adevarat pregatirile pentru nastere, prima data cand a apucat sa-si stranga bagajul de maternitate, foarte multe griji - ba chiar panica si nopti nedormite de frica a ce va sa fie, bazat pe experienta anterioara. Se pare ca tot tavalugul de la prima nastere lasase rani adanci si spaime pe care bucuria unui copil sanatos si a unui final fericit le ingropasera adanc, iata insa ca aceasta a doua sarcina le scosese la iveala. Este motivul pentru care Zu inclina spre anestezie generala, de teama unui adevarat atac de panica pe masa de operatie.

Cezariana era programata foooarte de dimineata insa s-a amanat putin, timp pentru Zu sa primeasca n mesaje de tipul: "ai nascut?" "n-am nascut :D" si sa fie convinsa de un anestezist foarte calm sa renunte totusi la anestezia generala. Asa se face ca, stresata la maxim dar cu noroc de o doctorita si o asistenta tare blande care se invarteau pe laga capul ei si cu un doctor pus pe glume, pe acorduri de salsa,  a putut-o auzi pe cea mai grozava fetita din lume :D urlaaaand ca din gura de sarpe, puternic si super enervata inca de cand au scos-o din culcus... cat timp au curatat-o/masurat-o... si pana cand au pus-o langa Zu care o privea cu ochii incetosati de lacrimile emotiei. Minunata. Fara probleme, fara preeclampsie (doctorul i-a povestit mai tarziu lui Zu ca sarcina ei infirma toate teoriile vechi despre tensiune de sarcina si este, iata, un caz foarte interesant), 3400 g, o personalitate incredibila inca de la nastere :D, o piele curata si rozalie si o figura de babuska de poveste. Fetita lui Bu si Zu.

Si de aici incepe povestea... :-)

02 August 2013

My song for today


Pentru ca asa ma simt. Inca mai privesc balaurul in ochi (ok, e un pui de 39.8- 39.2 grade) si cumva acesta este fundalul sonor care mi se pare ca se potriveste cu imaginea din capul meu.

01 August 2013

Agitatie in familie

Nu imi e clar ce e in aer, insa de ieri incoace familia mea face diverse. Intai ca am vazut 40 pe termometrul digital si nu, nu e vorba de canicula si nici macar nu e din cauza ei - e temperatura copilei ieri seara. Desi am mai avut parte de temperaturi mari si toate formele si culorile de boli tipice copilariei, 40 e cifra pe care cand o vezi e ca si cum privesti balaurul in ochi. E un care pe care de genul "ia sa vedem care isi pleaca primul privirea". Runda asta am castigat eu, dar n-am habar ce a fost asta, alte simptome nu prea sunt si batalia nu s-a terminat, are in continuare febra doar ca cifrele sunt ceva mai umane pentru sufletul meu.

In paralel avem alte aventuri: azi de dimineata bunicul a reusit sa se inchida in afara casei (cu ajutorul Gogoasei care a tras usa constiinioasa) si incerca sa isi localizeze cheile de rezerva aflate la mine, in timp ce Bu a descoperit cu stupoare ca ieri si-a uitat cardul in bancomat si a galopat rapid la banca sperand ca e acolo. Well, sotul meu are un noroc chior: era acolo, contul nu ii fusese golit miseleste, nu stiu cum face el toate boroboatele astea fantastice si tot mai cade in picioare...

Altfel eu ma minunez de resorturile astea de mama, cum poti sa pazesti noaptea copilul cu febra si sa ii dai antitermice din patru in patru ore iar a doua zi in loc sa te prabusesti in cele 60 de minute cand acesta doarme, sau macar sa lucrezi ce mai aveai de lucrat (ca tot ai), sa te apuci sa faci barcute din hartie colorata impreuna cu copilul cel mare... Zau daca inteleg ce suruburi s-au rasucit altfel in capul meu, dar bon, acum am decis sa trecem la avioane de hartie...



There was an error in this gadget