29 June 2011

5 minute



Poate ca unui om grabit, prins in alergatura cotidiana, 5 minute i se par foarte putin, insa ia ganditi-va cat stati la stop si ca de obicei semaforul tine in medie 30 de secunde... nah, acum adunati, inmultiti, impartiti si apoi va invit pe Mosilor, unde in vitrina unui magazin se afla o pisica Maneki Neko, din cele care dau obsesiv din labuta... hehe, 5 minute am stat pentru ca piticul sa isi ia "la revedere" de la pisica aia: el ii spunea "pa,pa" si flutura manuta, ea futura din labuta, el pleca fericit, insa cu coada ochiului vedea ca mata insista sa dea din labuta asa ca revenea, politicos, sa ii mai spuna o data "pa,pa"... si tot asa, again and again, timp de mai bine de 5 minute ne-am tot luat la revedere de la pisica aia insistenta :D.

28 June 2011

Balonul, balonul


V-am spus ca dormea fara sa dea drumul balonului, nu? Iata si dovada foto: cu iepurasul alaturi, degetelul in gura si sfoara balonului bine stransa in manuta... :D.

24 June 2011

Mame rele, mame bune

Acum o generatie, doua (?), teoria spunea ca un copil trebuie sa stie de frica parintilor. Vina atarna pe umerii lui: vina de a nu invata in timp util, de a nu respecta regulile, de a nu intelege, percuta, reactiona, de a nu face, de a nu... ceva.

In prezent teoria este alta, iar vina a fost exclusa incetul cu incetul din universul copilului, fara ca ea sa dispara totusi in neant. Nu: ea doar s-a mutat pe umerii mamei, coplesita de multitudinea de studii si opinii exprimate (in opinia mea) pe un ton ceva mai categoric decat trebuie. Din cauza tonului radical folosit de cele mai multe ori si a sentintelor cu iz de judecata, mama a ajuns sa se simta vinovata daca isi pierde rabdarea (fie si pentru o fractiune de secunda), daca nu isi lasa copilul sa faca ce vrea, daca ii da lapte praf, daca ii da antibiotic, daca (nu) doarme cu el in pat, daca ii da o prajitura din comert, daca il tine in carucior si nu il plimba in spate/ brate mai mereu, daca i se intampla o data pe an sa isi piarda cumpatul si sa tipe la copil (sau, mai rau, sa ii dea o palma peste mana sau fundul bombat de scutec), daca il forteaza sa faca ceva (fie si spre binele lui), daca nu isi lasa copilul descult cand incepe sa mearga, daca ii da suzeta, daca se intoarce la serviciu, daca ii mai face un fratior sau o surioara (si la ce distanta de primul, ma rog), daca foloseste plastic cu BPA, pui de la supermarket si legume de la turci, daca il imbraca in roz sau bleu, daca ii da pistoale sau papusi, daca nu apeleaza la scutece refolosibile si creme bio, daca merge la piscina cu clor, daca ii da ciocolata, cartofi prajiti sau paine goala si daca isi doreste, fie si pentru cinci secunde, sa fie singura.

Vina ne cocoseaza zi de zi, dublata de indoiala ca poate nu facem ce trebuie, ce e bine, cum e bine... oare ne indrumam copilul pe calea cea buna? Sau suntem mame rele?

Ideea e ca nu, nu sunt neaparat pro sau contra celor insirate mai sus, nu asta imi doream sa spun sau sa dezbat, ci ca sunt impotriva modului acesta de a pune problema. Sunt impotriva ideii ca exista un singur mod, o singura varianta buna de a creste un copil, sunt impotriva lipsei de toleranta pentru alegerile altora sau experientele lor de viata. Nu, nu suntem mame rele, mamele rele sunt cele care isi abandoneaza nou nascutii la ghena, cele care ii leaga cu lanturi de piciorul patului, care ii bat, ii umilesc sau ii trimit la cersit, in mizerie... etc etc. Eu asta cred ca inseamna mama rea si ele sunt cele pe care trebuie sa le condamnam, iar restul... sunt MAME, pur si simplu, cu temeri si mii de intrebari, dar mai presus de toate cu multa, enorm de multa iubire pentru sufletul mic pe care il au in grija.

Si cum nu cred ca exista un singur mod de a creste un copil, nu, nu inteleg radicalismul. Fiecare alege ce i se potriveste, ce functioneaza la propriul copil si ce se aplica ritmului de viata al familiei proprii. Ce mi se potriveste mie e posibil sa nu mearga la altcineva, eu nu pot decat sa imi povestesc experienta, sa dau un sfat, sa accept persoana respectiva asa cum e sau sa ma indepartez daca e mult prea diferita de mine. Si mai cred ca fiecare are dreptul sa isi traiasca maternitatea asa cum ii este dat, iar daca unele persoane vor spune adevarurile lor personale, fie ele cat de inconfortabile, asta nu le face mai putin mame sau mai putin iubitoare. Maternitatea vine la pachet cu dificultati de adaptare sau fara, cu depresii sau nu, cu dorinta de a pastra controlul sau abandon total, cu crize de furie si neputinta, cu daruire obsesiva sau control la maxim... hai sa nu pretindem de la toata lumea perfectiune si norisori pufosi.

Cred sincer ca mamele au destule pe cap ca sa mai fie loc sa se simta si vinovate pentru alegerile pe care le fac iar eu una, in momentele mele de liniste, cand nu ma intreb retoric daca imi indrum piticul pe drumul cel bun si daca nu ii produc cine stie ce traume in copiarie (pfff, dileme de mama!!!), ei bine, in momentele mele de luciditate maxima imi jur in barba sa nu condamn pe nimeni si sa nu las pe nimeni sa ma faca sa ma simt vinovata ca imi cresc copilul cum il cresc (ok, exceptand cazurile de reclamat autoritatilor, normal). Cred ca daca am gasit o formula care merge pentru familia noastra si daca cel mic e fericit, sanatos, rade, are pofta de viata si stie clar ca este iubit neconditionat... sunt pe drumul cel bun. Il iubesc si asta e tot ce ar trebui sa conteze: nu sunt o mama rea si refuz sa ma simt vinovata, il cresc dupa cum simt si, bottom line, dincolo de deciziile luate pe baza de educatie, bun simt, inteligenta proprie si documentare riguroasa (:D), sper ca iubirea materna si instinctele alea incastrate undeva prin ADN-ul meu isi vor face treaba.

23 June 2011

Nasa

Nu stiu voi cum sunteti :D, dar eu adesea uit ce statut social am si ma cufund linistita in lumea mea plina de floricele si chestiuni zgubilitice, pentru ca din cand in cand sa imi aduc aminte de varsta pe care o am, de faptul ca sunt casatorita si ca am un copil. Nu ca le uit pe acestea, nu le uit, dar nu le tratez la fel ca lumea (in varsta) din jur, la mine ele nu au greutatea continuta in ideea de "femeie maritata, asezata ca casa ei, cu copil de gat". Nu ma simt doamna sau cucoana, adesea uit ca nu vorbesc de la egal la egal cu elevii de facultate si ca ei ma vad clar "mai mare, mai adulta, mai inteleapta" :D... nu merg pe tocuri care tocaie pretentios, nu port taioare si nu stiu sa fac ce fac mamele cu copii (se inscriu in comitetul de parinti si in general afiseaza atitudinea serioasa a unor persoane care stiu ca viata e grea). Si uneori sirul visarilor personale imi este intrerupt abrupt de revelatia ca sunt femeie maritata, cu copil, iar ideea asta ma distreaza fantastic pentru ca desi rolurile de sotie a lui Bu si mama a omutelului mi se potrivesc manusa si nu, nu imi doresc altceva si nici nu regret prea multe, zau daca ma iau/vad atat de in serios pe cat o presupune titulatura.

Asa ca veti intelege de ce ma amuza la culme ideea ca am devenit si nasa, una pe care chiar domnul nasul meu de casatorie (nas la randul lui, pff!!!) insista sa o strige mai mereu "nasa!", de imi venea mereu sa ma dau doi pasi in spate si sa ma uit uimita in jur "cine, eu???". Nah, ca eu sunt nasa :-)) si zau daca nu suna caraghios. Ah, si Bu e nas, no, ca asta e si mai funny :D.

So, weekendul acesta a fost plin pentru ca am fugit pana la Brasov ca sa o botezam pe fetita nasilor nostri de casatorie, o papusa cu ochi albastri pe care evident ca nu m-am putut abtine si am imbracat-o intr-o rochita de printesa - cu iz de dantela fina - ca doar sunt mama de baiat si cand m-am vazut eu printre atatea haine adorabile... ce sa iau, ce sa iau :-). Zau ca sunt muuult mai multe haine la fetite si muuult mai haioase (bine, unele sunt si kitschoase, dar nu se pune).

Revenind, despre finuta mea pot sa va spun ca atunci cand o sa mai creasca o sa ii multumesc solemn pentru cat de draguta a fost de nu a plans la biserica in bratele mele (eu am tinut-o pe intreg parcursul slujbei) - am apreciat partea aceasta in mod deosebit - a fost o cuminte si n-a zis nici pas. Bine, ca si instinctele mele materne vad ca s-au activat singure, ca ma apucasem sa o legan si sa ssss-ii ca la copilul meu, I'm a natural, zau asa :-))!

De plans tot s-a plans la biserica, doar ca de partea cu jelania s-a ocupat omuletul meu care m-a vazut cu alt copil in brate... s-a apucat sa scartaie si sa se foiasca, plus ca tot vroia sa ajunga la ceva apa sfintita (cred), ca tot dadea din aripi in timp ce il tinea Bu. S-a linistit la final, cand a ajuns la mine in brate si s-a ghemuit tot la pieptul meu, ca niciodata, ca de obicei el nu e asa dependent de mine. Dupa care, la restaurant, a gasit baloanele cu heliu. Ooooo, bucurie mare, jelanie si mai mare cand a scapat unul si bietul balon s-a duuuus linistit spre alte zari, alta tragedie cand a scapat si al doilea balon primit si si ala a plutit pana la topirea in zare, of, tragedia greaca a fost incheiata doar de balonul cu numarul trei, tinut strans in manuta, atat de strans incat nu i-a mai dat drumul nici cat a dormit jumatate de ora, cu iepurasul in brate si pumnisorul strans pe panglica balonului (a reusit chiar sa se si roteasca pe burta in somn fara sa il scape!).

A fost el si foarte agitat, pe motiv de drum lung, nesomn si, zic eu, multe lucruri noi sau atractii in jur: petrecerea a avut loc la o pensiune draguta, unde afara era si un loc de joaca, si un cerb... deh, multe de facut. Dar a fost frumos, toata familia de pe partea lui Bu reunita, lumea relaxata si pusa pe distractie, discutii multe, joaca la tobogan, fugarit piticii, urlete la maxim de la omuletul meu obosit (pfff), activitati inedite: de la schimbat becul la masina socrului meu, la plimbat copiii pe magarus/ calut/ ponei (zau daca stiu ce era)... si tot asa, de am cazut lati seara (omuletul era atat de obosit incat nici nu si-a mai baut laptele de seara :-)).

A doua zi... de la capat: adultii stateau la povesti in foisor iar cei doi verisori (nasii mei de casatorie mai au un baietel - primul lor copil) s-au jucat in curte, printre o groaza de dracovenii de plastic (casuta, tobogan, masinute, motocicleta etc). Evident ca am plecat cu greu si ca cel mic a dormit dus pana ceva mai jos in vale, unde am oprit la Bunu si Buna, care il asteptau cu ditamai surpriza: o casuta si un tobogan din plastic, vai mie, cata fericire pe capul copilului, asa ceva nu am vazut de mult: ii sclipeau ochisorii de incantare :D. Evident ca si de aici am plecat cu greu, dupa ce copilul a dat tarcoale casutei impreuna cu Bunu, intrat si iesit din casuta de mii de ori, ba chiar a si bagat si masinuta inauntru... si dupa ce noi am pitit casuta in magazie, ca sa putem ajunge in cele din urma sa ne suim in masini si sa plecam spre Bucuresti.

Iar la Bucuresti... nu ne-am dus acasa, ci am decis ca daca tot e weekend cu nasit, ok, ia sa ne vedem noi cu nasii copilului nostru, macar sa stim o treaba. Asa ca am aterizat direct la o terasa, unde a fost fain, doar ca dupa cateva ore au inceput sa ne cada capetele de oboseala :-) si da, a fost a doua seara in care copilul nu a mai avut putere sa isi bea laptele de dinainte de culcare...

20 June 2011

Top ten - fericire personala

Leapsa de la Bogdana m-a lovit razant si pe mine, entuziasmata comentatoare in fata unor lucruri pe care ni le descoperisem in comun :D. O completez si eu cu placere, e o leapsa vesela, despre lucruri frumoase.

Regula jocului cere sa imi numesc 10 dintre fericirile personale, egoiste si cat se poate de materiale: acele obiecte (caci obiecte trebuie sa fie, taman bune de atins si tinut doar pentru sine) care sunt rasfatul meu personal sau talisman in vremuri cu tristete in suflet... si iata-le, doar ca nu le pot organiza intr-o ierarhie a importantei, pare cumva o nedreptate:

1. Colectia mea de esarfe/ saluri. Ador esarfele, din pacate le port prea putin fata de cate am si cat de frumoase sunt: matase, casmir... delicate sau cu accente rock, ma fascineaza, e clar.

2. Inghetata Nirvana, musai chocolate&coffee liqueur sau pralines&cream.

3. My own personal memory stick cu muzica de ascultat in masina. Zdruncinat ca vai de el, ii cade si carcasa - dar muzica, vai muzica, e cam tot ce ii trebuie sufletului meu.

4. Cerceii cu safire albastre, mostenire de familie pe linia materna - bijuterie de suflet pe care am tinut mortis sa o port la cununia civila. La fel ca si gentuta de la strabunica.

5. Obiectele de papetarie: magazinele de profil ma fascineaza si ma inveselesc - hartiutele colorate sunt fun! Da, am, si chiar am unele pe care nu ma indur sa le folosesc :D - zau daca stiu ce astept!

6. Ceasul de la Bu. Nu cel primit la nasterea copilului, ci cel pe care mi l-a dat acum mii de ani, la inceputul relatiei noastre, cand i-am povestit ca imi doream un Tissot (dap, l-am primit si am cazut iremediabil in fund :D). Desi imi iubesc verigheta cat se poate, pentru mine acest ceas este cu adevarat simbolul relatiei noastre.

5. Pietricica de pe noptiera. Eh, pe asta nu o stie mai nimeni :D - dar e in dormitor si mi-e tare draga, fara sa pot spune de ce sau cum a ajuns la mine (chestia asta s-a pierdut in negura vremii): e nisipie, ca orice piatra, insa ceea ce o face speciala este suprapunerea de negru si portocaliu de pe una dintre laturile ei.

6. Casa mea
, care e a mea si doar a mea - inchid usa si e bine, e safe, e universul meu.

7. Bratarile cu pietre din lava - primite cadou de la parintii mei acum o luna - so far suntem aproape nedespartite, mi se par exact accentul potrivit la aproape orice tinuta.

8. Si pentru ca suntem la capitolul moda: pantofii fucsia de la Musette, sandalele cu banuti argintii de-nu-stiu-prea-clar-de-unde, pantalonii H&M care se sufleca, gentuta albastra, puloverul-jacheta Promod si cerceii-catelusi din argint. Cred ca e de la sine inteles de ce.

9. Bratarile de la nastere, cele de identificare mama-copil in maternitate. Ma fac fericita pentru ca exist/ existam. Suntem aici.

10. Colectia mea de farfurii pictate.

Si daca am sarit parleazul si poate nu m-am limitat doar la obiecte pe care le detin cu mult egoism, intru fericirea personala, ei bine, se mai pot adauga: cateva fotografii (stiu ele de ce), sosul de usturoi de la pizza Dominium, iPhone-ul meu care mi-a devenit indispensabil, fondul de ten Max Factor (am piele alba-alba, stiti ce greu se gaseste un fon de ten care sa "nu se vada"???) si o groaza de carti, domeniu unde mai bine nu ma bag, ca nu ma mai opresc :-). De parfumuri nu pomenesc, pentru ca le-am ametit deja aici si acum am ajuns la Womanity - Mugler, dupa ce am trantit din greseala sticluta de Premier Jour pe podeaua din baie :-(...

17 June 2011

Piscina pentru copil

Asaaa... am fost la mare si mi-a placut tare, asa de tare ca acum vorbesc in versuri :D si vin sa va intreb: unde sa-mi duc eu copilul la o piscina minunata, simpatica, nu neaparat pentru bebelusi (ca doar are 2 ani si ceva), nu neaparat cu cursuri speciale de pitici, merge si una la care sa se duca mama cu onor din dotare impreuna cu omuletul personal si sa se balaceasca putin, oricare varianta e posibila si orice sugestie e binevenita, multumim anticipat de ajutor...

Pai sa vedem... ce a iesit la extragerea de pana acum, idei adunate de peste tot :D:

- Club Daimond
- IDM
- Hotelul Casa Victor (info "furata" de la Ada)
- Alexandreea Club Fitness & Spa
- Baby Spa
- Berry Fitness Spa
- Club Atlantis
- Club Floreasca
- Club Miramar
- Micii Campioni
- Active Center

16 June 2011

Jurnal de omulet - 2 ani si 4 luni

Cand facea piticul meu 2 ani si patru luni, pe 6 iunie, eu impachetam de zor, pentru ca a doua zi plecam la mare. Asa ca scriu cu intarziere despre cum creste copilul meu care parca s-a mai lungit si s-a subtiat si caruia tunsoarea "army/ puscarias" cu care l-au procopsit ai sai parinti parca ii scoate si mai tare ochii in evidenta. Si iese la iveala si privirea aia smechera, de pustiulica in devenire si viitor cuceritor gata sa mizeze totul pe o ocheada si un zambet din coltul gaurii.

Pentru ca omuletul se rasfata si se sumeteste cat e el de mic. Face prosti si te priveste pe furis, mijand a zambet, dar gata sa-si mute privirea pe tavan daca vede ca te uiti la el, pe principiul: eu??? la mine te uiti??? eu nu stiu nimic, nici nu sunt aici, asa de cuminte si inocent sunt... Right, de parca eu nu stiu ce copil am facut :D!

Nu vrea sa stea la schimbat, nu vrea sa se imbrace, nu vrea sa manance. Vrea insa sa se incalte singur, sa merga in pa (parc) si sa se joace la infinit. Cand ii e somn mama e cea mai buna perna, unica perna posibila, pe care o cauta si in bratele careia se cocoata cu degetul in gura (isi suge degetul doar la somn, dar deja si-a batatorit putin pielea), insa altfel tati este moneda pe care mizeaza pentru a obitine orice isi doreste. Umbla decis, cerceteaza, scormoneste si invata prin observatie, pentru ca este unul dintre acei copii care se uita atent la ce este in jurul lor, ramanand chiar cu privirea fixata pe ceva nou pana cand mintea lui decanteaza si absoarbe tot ce vede, iar cand se joaca uneori este complet absorbit de ce face, fiind foarte constiincios si perseverent in felul lui.

E serios si usor timid, dar cred ca ultima e o faza a varstei, la fel ca si simtul exagerat al proprietatii care il face sa mai smulga jucariile din mana altor copii. Asta e ceva nou si lucram intens la partea cu "impartim, mami", dar cum el nu e genul rautacios chiar am sperante ca o sa ii treaca.

In rest tururie, litanii intregi de nume pe care le retinem pe secvente:

Aapi, Nini, Ie, Ue, Wow-wow, Am-am sunt Mickey Mouse, Minnie, Daisy, Goofy, Pluto si Donald iar Aapi, Papi si Ana sunt familia prietena, cautata la mare inca de la trezire, dimineata, motiv pentru parintii disperati sa se grabeasca sa puna piticii la un loc cat mai repede, caci de partea cealalta a zidului jelaniile erau similare.

Si pentru ca la mare a vazut din balcon un zmeu, cuvantul si-a gasit rapid un loc in vocabularul lui, rostit intotdeauna in formula "meu pa-pa" ce comunica tristetea pastrata si acum a faptului ca zmeul a trebuit sa plece, adica a facut pa-pa. Tot la mare a intrat in repertoriul omuletului si hoio' = barca, nume venit de la gonflabila in forma de barcuta in care piticul se aseza singur, chiar pe uscat (in seara in care am facut bagajele o tara dupa mine prin casa si in ce camera ma mai napusteam eu sa mai adun din lucruri, acolo se aseza si el protap in barcuta).

Iar noi? Eh, diminetile noastre au devenit cu adevarat dimineti de cand ceasul nostru desteptator, mic si dotat cu un iepuras pufos, a decis sa deschida ochii pe la 7.30. Prea devreme, geme mami, incercand sa isi indese mai bine capul in perna... prea devreme probabil ca gandeste si tati in timp ce se intoarce pe partea cealalta cu disperare... insa omuletul este de neclintit: "gata nani!". Si viata e mult mai plina cand langa tine clocoteste un cazan mic plin de personalitate, dar unul dragalas, care cand te apleci sa ii inchizi centura de siguranta e capabil sa se uite la tine cu cea mai plina de iubire privire din lume si sa te mangaie pe fata minute in sir, asa cum a vazut ca ii faci tu lui :-).

15 June 2011

Marea cea mare


Am fost la mare: o saptamana de balaceala in apa, joaca in nisip si balamuc total :D. Ca de obcei am plecat multi, e adevarat, pe bucati, caci unii au venit doar pentru patru zile, altii au stat o saptamana... insa cand ne-am adunat cu totii eram 17 adulti si 6 copii, trupa completa cuprinzand de la bunici la matusi si verisoare dar si prieteni, pentru ca de data aceasta au venit si prietenii nostri cu piticul lor cret. Si cum era imposibil sa ne cazeze pe toti la un loc (:D), am fost raspanditi prin tot hotelul, insa cele doua familii de pitici-prieteni, patite fiind, am ales sa stam in camere alaturate - oricum cei doi nu prea rezistau mult despartiti. Asa ca dimineata copiii erau pasati de la o camera la alta, dupa cum mai aveam si noi nevoie sa ne imbracam/ facem dus, iar noi ne fataiam de zor intre cele doua camere, pana la urma apeland cu sarg si la saritul balconului, ca doar era mai rapid (da, cum eram noi pozitionati se putea sari cu usurinta si fara pericole) - ce mai, traficul intre cele doua incaperi era naucitor. Gonflabilele, jucariile de plaja si mai alese motocicletele, oh, vai motocicletele, aterizau ba la unii, ba la altii, iar rampa de carucioare din fata camerelor a devenit loc de curse sau panta de lansat masinute.

Am avut noroc de vreme buna, desi inteleg ca in Bucuresti ploua - ei bine noi am si intrat in mare, ba chiar si cei mici s-au tot balacit, spre finalul sejurului fiind greu sa-i tinem departe de valuri. In rest... s-au construit castele de nisip, s-au dus lupte intregi cu pistoalele de apa, s-au carat nenumarate galetuse cu apa de mare pe plaja, barbatii au jucat polo, Gogoasa si-a harsait slipii pe toboganul mare de la piscina, iar echipa fetelor i-a batut mar pe baieti la canasta (3 seri castigate de noi si doar una de ei, pfff).

Omuletul a decis ca orezul este mancarea lui preferata, asa ca asta a tot papat... sau paste goale, simple (daca aveau ceva sos pe ele, nah, nu erau bune). Ah, si lapte, pahare intregi de lapte baute cu mare pofta (seamana cu tatal lui, care este perfect capabil sa bea un litru de lapte intr-o seara). A dormit dus, bolovan - la cat de obosit era... si a continuat cu sarg sa-si manifeste personalitatea de doi ani si ceva: crize, scartait si puseuri de egoism in ceea ce priveste proprietatea jucariilor.

Per total a fost frumos si ne-am distrat de minune. Evident ca, desi m-am simtit grozav si m-am bucurat de fiecare moment, realitatea este aceeasi ca pentru fiecare parinte: dupa un concedu cu copilul mai ai nevoie de unul in care sa te refaci :P, insa daca era dupa mine mai stateam, ca era bine... :D.

P.S. L-am tuns...

02 June 2011

Doua capete crete

Pentru ca ieri a fost 1 iunie si eu mi-s sentimentala ca o... carpa, budinca? ( zau daca stiu care era expresia :P), anyway, voila, cele doua capete crete de pitici-parca-s-frati (daca erau dubii, cel mai mic e al meu :D):

 


La Multi Ani pentru cei doi pitici creti si, adaug eu la asa zi mare, La Multi Ani pentru Gogoasa!

01 June 2011

Cu copilul in trafic

A venit caldura, e clar, ca doar conduc cu geamul de la masina lasat, iar chestia asta imi aduce cadou diverse conversatii inedite cu personaje care tin mortis ba sa imi spele parbrizul, ba sa imi vanda stergatoare. Ca sa le dau si lor un ban de paine/ de cafea, ca uite ce stergatoare stricate am si vine ploaia, nu vreau unul nou, ca e fix modelul bun pentru masina mea si tot asa...Insa de departe cea mai amuzanta conversatie am avut-o cu "vecinii" dintr-o masina neagra (genul acela fitos) ce a oprit langa mine la stop. Dupa o zi lunga petrecuta in oras cu cel mic, ne intorceam linistiti amandoi acasa, cand soferul de alaturi m-a rugat sa-i dau numarul meu de telefon, pentru prietenul lui de alaturi, ca e timid, dar vrea sa ma invite la o cafea...

Stiti povestea... cu agatatul. O stiu si eu, asa ca m-am amuzat - indivizii erau chiar simpatici si isi jucau rolul frumos, vorbind chiar dragut si politicos, fara urma de mistourile clasice - asa ca am ridicat din umeri si mi-am vazut de treaba. Doar ca respectivii insistau, amabili, dar perseverenti, asa ca am zambit, am spus "nu ma intereseaza, multumesc" si nope, nimic, oamenii ma rugau de numarul de telefon.

???

Ce sa le mai zic, well, ce putea sa-mi treaca si mie prin minte, ca doar verigheta la deget nu aveam (nu o port)... asa ca le-am spus:

- Vedeti copilul din spate? (zic eu in timp ce le arat piticul, bine proptit in scaunul lui de masina). E al meu! (doh!)

- Aaaa, uite ca are copil mai, vai, ne scuzati, nu am vrut sa va deranjam... a venit reactia prompta :-))
There was an error in this gadget