29 February 2012

My song for today




Alannah Myles - Black Velvet 

Are o voce... Iar melodia, pfff, la ce sa te gandesti mai intai: sexualitate pura? ritm obsesiv? un dans senzual? tigari, whiskey, drumuri prafuite si un Cadillac clasic?

24 February 2012

Reteta unei aniversari de succes



Aniversarea e cea de mai jos... iar reteta, well, pe cea pentru o casnicie lunga si plina de sirop inca nu am descoperit-o, dar se pare ca Bu a gasit-o pe cea a unei seri frumoase:

1. Intai se fierbe sotia la foc mic. Ca nu stim ce facem, ca e meci, ca diverse... Sotia, neam de razboinici vajnici ai tribului "noi pufaim cu spor", se ambaleaza si pufaie, ce sa faca si ea...

2. Mai apoi se improvizeaza ceva pe ultima suta de metri si se panicheaza sotia spunandu-i "sa nu se imbrace in blugi, ci elegant". Hait, garderoba mea de femeie insarcinata nu cuprinde prea multe chestii elegante care sa ma incapa si pe mine sau in care sa nu arat ca si cum m-am scufundat cu totul... iar gheata de afara nu prea rimeaza cu tocurile mele. So, panica si probleme de asortare.

3. Sotul vine acasa, inhata o camasa si sotia-balerina pe tocuri si o patineaza pana la masina. Apoi o zdroncane cu onor pe sleaurile stradutelor din jur pe care insista sa mearga.

4. Unde o duce? Unde ma duci??? Mister.

5. Se merge la un local a carui parcare e dotata numai cu masini din cele cu multe cercuri in sigla sau similar si cu una bucata persoana careia ii lasi cheia de la masina. Chestia asta nedumereste suplimentar sotia amatoare de scenarii cu furturi si lovituri.

6. Local scump. De lux si scrobit. Meniu exclusiv in engleza, minimalist insirat pe doar doua pagini, cu combinatii fusiono-futuriste. Ok, aici apare dilema sotiei: pfff, u know me, hun, imi place si mie sa ma rasfat dar ceva foarte scump nu e neaparat suficient ca sa avem o seara frumoasa, nu sunt eu genul care sa se bazeze doar pe asta, s-ar putea sa nu ne simtim bine aici, asa frumos incorsetati...

7. Dar who cares, ignorati gandurile din background ca si eu le-am ignorat si am decis ca daca e bal, bal sa fie. Si a fost, ca s-a dovedit o alegere excelenta si tare bine m-am simtit.

8. Punct important la ordinea zilei: mancarea. O, vai, mancarea! Combinatii aparte, farfurii decorate "ca la carte" si, gata, m-am indragostit de restaurantul ala, ma jur. Adica... puneti domniile voastre frumusel la reteta ceva gen "Duck Breast With Teriaky Sauce And Apple Purée" sau un "Creme Brulee, Yoghurt - Lime Sorbet And Pecan Nuts" (asta ca sa amintesc numai o parte, ca totul a fost grozav si deosebit) si va zic eu ca asta aduce muuulte extra puncte :D.

9. Finalul trebuie sa fie si el grandios, asa ca dupa o seara petrecuta povestind diverse si gustand ba din farfuria proprie, ba din ce a partenerului (ca sa putem vota in cunostinta de cauza ce e mai bun :D), pac, se prezinta in fata sotiei nestiutoare (si usor chinuita de un ghiont de la bebe) una bucata chelner cu un cos imens cu flori. As in "cam cat jumatate din ea de inalt".

Pam-pam!

O seara memorabila, va zic. Demna de o aniversare.

23 February 2012

10



 Motto: "Universul meu incepe si se termina cu tine", spuse ea... "Universul meu esti tu", veni rapid raspunsul lui... (anul de gratie 2002, cred :D).

Cred ca am mai spus-o: noi nu stim data la care a inceput relatia noastra. Nu avem o clipa fixa, o zi pe care sa cadem de comun acord si sa o serbam an de an (ba chiar la un moment dat nu eram dumiriti nici asupra anului, lui iesindu-i cu unul mai mult in calcule ?:D) asa ca de cand ne-am casatorit ne serbam cumva in aceasta zi toti anii de relatie impreuna. Pentru ca ei sunt cei adevarati, parcursul nostru real prin viata si de ei vrem sa tinem cont.

Astazi, pe 23 februarie, la patru ani de la nunta, noi aniversam 10 ani de cand suntem impreuna. Si dincolo de mesajele pline de sentimente pe care am sa le pastrez totusi pentru noi doi si intimitatea noastra... mie mi se pare incredibil, asa cifra mare, nici nu stiu ce sa spun, decat ca e mult (suntem o baba si un mos :-) ?) si nu imi vine sa cred ca suntem impreuna de 10 ani!!! Wow! Parca imi vine sa casc gura complet uimita, parca imi vine si sa lacrimez putin si sa devin toata o sentimentala, parca sunt si mandra ca, iata, am ajuns pana aici, ma bucur si ma simt nedumerita pentru ca tot nu m-am prins care e reteta aia magica ce face lucrurile sa mearga.. stiu doar atat, ca undeva, cumva, imi e clar ca noi doi suntem un cuplu de cursa lunga, avem sansa asta si, mda, suntem ca sacul si petecul :D si ne-am gasit in lumea asta nebuna rau, ca ma uit la el si stiu ce gandeste, pot sa ii spun orice prostie ce imi trece prin minte, avem deja o relatie cu o dinamica proprie, una care se echilibreaza singura din mers si nu, nu suntem un cuplu linistit si scufundat intr-o armonie perfecta... nu, noi ne tachinam si ne lovim cap in cap ca doua firi puternice ce suntem, dupa care ne repliem, uneori ne pufneste si rasul... iar la finalul cu "va continua..." iata ca dupa atatia ani suntem casatoriti, avem deja un copil al nostru si il asteptam pe al doilea in vara :D.

Zece ani.

22 February 2012

Net(working)

Bu nu prea pricepe care e treaba asta a mea cu lumea online. Acum e adevarat ca nici eu nu ii dau raportul zilnic, ce si cu cine am mai vorbit... ce mai face blogul meu sau altele, nu pentru ca ma ascund, dar nu ne povestim chiar fiecare secunda din viata si nici nu e cazul sa obtin aprobari de la el pentru fiecare pas pe care il fac. Insa lucrurile se precipita, se amesteca, se complica, astfel incat sotul meu a ajuns de la un simplu "honey, am blog" care oricum l-a confuzat nitel, direct la "ma duc cu x la sala", "am primit un cd de la y", "fac o revista online cu x si cu z", "trec pe la m", "i-am dat lui a o protectie de pat", "ma vad cu un grup de fete la o cafenea", "i-am dat niste carti lui d", "ah, uite ce pantaloni de gravida am primit de la b", "ma duc la targul de copii sa iau ceva de la c"... de bietul om nu mai intelege nimic si trebuie mereu sa-i amintesc ca da, acum vorbesc de A. cea cu cd-ul ori de A. cea cu rochia... si tot asa.

Boooon, dar partea cu adevarat nostima e cand toate astea il implica si pe el - pion activ intr-o ecuatie pe care oricum nu o intelege si fata de care e ceva mai circumspect - hehe, atunci incepe distractia, pentru ca sunt situatii in care conspiratia ajunge atat de complexa incat stabilim ca "sotul meu" se intalneste cu "sotul tau" si fac schimb de obiecte :D. Ok, in mare stie si el ca si-a gasit o sotie sucita care organizeaza diverse si ca pana la urma tot ce zic are sens si se leaga, insa oricum ideea mi se pare super funny, mai ales ca, bon, nu stiu cum sunt reactile sotilor celorlalte doamne, insa Bu lanseaza in eter un "huh?" nedumerit si necesita explicatii detaliate ca sa inteleaga cum de "vezi ca o sa gasesti la portar la work un pachet pe numele tau, e ok, nu uita sa-l aduci acasa" sau "te rog sa suni la numarul asta si sa vorbesti cu sotul lui y cu care apoi sa te intalnesti la metrou si sa iei x chestie de la el" ori si mai tare "ar trebui sa iei computerul meu si sa il duci la z acasa, la sotul ei".

Priceless :D

21 February 2012

My painting for today


Vermeer - Laptareasa. Unul dintre pictorii mei de suflet si chiar daca poate nu este acesta cel mai cunoscut tablou al sau, pentru mine a fost revelatia initiala, cea care m-a facut sa-l descopar. M-a surprins prin  fiecare detaliu fantastic redat si prin lumina aparte... peretele ala (si cuiul), painea de pe masa, laptele, albastrul puternic si faldurile... abia dupa ce studiezi tabloul cu atentie vezi compozitia cu alti ochi.

17 February 2012

Bu si zapada (sau Cooperativa Munca in Zadar)

Ca sotul meu e o figura, se stie. Ca sotul meu in combinatie cu familia mea e alta nebunie, well, asta inca mai e de aflat... Din ultima ecuatie a iesit ca Bu trebuie sa afle pentru tata kilometrajul masinii mele (don't ask), masina scufundata in nameti inca de la inceputurile Erei Glaciare ce ne-a lovit din plin in ceva mai multe valuri decat ne doream cu totii. Concluzia? Inarmat cu o lopata Bu s-a apucat sa sape ca sa ajunga la usa, dupa ce a escaladat nametii si s-a varat in mormanul alb pana pe la genunchi.

Eu, pe post de spectator complet amuzat de situatie, am incercat sa-l conving ca nu e graba si sa mai astepte nitel, pana pe la dezghet, ca tata probabil nu avea idee cat de ingropata era masina si gata, se rezolva ... asaaa... insa omul cu lopata si o misiune mi-a raspuns patruns de insemnatatea actiunii sale ca, nu, nu, asa a zis tata :D. Ce sa mai zic la asta, m-a pufnit rasul si m-am apucat sa-i fac poze, macar sa ramana in istorie.



A sapat ce a sapat pana cand a dezgropat usa si s-a putut strecura inauntru, ca sa porneasca motorul care suna cel putin ciudat pe motiv de teava de esapament infundata in zapada si apoi... ei bine, doamnelor si domnilor, mai apoi sotul meu s-a apucat constiincios sa ingroape usa la loc!!! Dap, asta e faza la care si eu am clipit albastru de pe margine, dar explicatia savanta a fost ca "nu vreau sa sparga cineva masina", urmata de un "sa nu ma pui pe blog" mormait intre doua azvarliri energice de zapada si un alt "poate ma vede cineva ce fac, zice ca sunt nebun" :-)).

Pai, da, ca doar cine mai dezgroapa masina de sub nameti ca sa o ingroape apoi la loc??? (da' acum stiam kilometrajul masinii, puteam dormi linistiti!)

Eh, dupa ce am ispravit si aceasta trebusoara minunata marca Bu si Zu, am plecat linistiti catre casa, brat la brat: noi doi si-o lopata, baletand pe gheata...

16 February 2012

Jurnal de bebe2 (18 saptamani)

Am fost la doctor si "m-am revazut" cu bebe. Dap, asta a fost "distractia" de sf. Valentin: sa vedem ce mai face bebe2. Si face bine. E in grafic, vioi de mama focului si zgubilitic de n-am putut sa-l prindem la pozat asa ca m-am ales doar cu o imagine a circumferintei capului lui (basic, un cerc maaare si cam atat :D) si, tadaaam, un picior!!! Serios, un picior, fin-fin si perfect pozat din laterala, de se vad si gamba si labuta si tot, intr-o pozitie arcuit-gratioasa, but still, un picior!!! Nah, oricat de mama mandra sunt eu, e greu sa ma entuziasmez major la vederea picorului perfect imortalizat si, mai rau de atat, e greu sa var poza asta sub nasul rudelor si sa ma astept la prea multe expresii de incantare emotionata :-)). Dar, hei asta e tot ce a vrut sa ne livreze domnia sa -copil ciudat- care initial statea ghemuit ca o biluta, cu barbia in piept si genunchii adunati... ciudata pozitie, zau daca ma prind de ce i se parea confortabila...

In rest, zic eu ca am simtit mogaldeata, cam de o saptamana, asaaa... Se zice ca la a doua sarcina ii simti miscarile mai devreme, ca ai idee la ce sa te astepti, ei bine, so far sunt ca niste bolboroseli si din cand in cand cate un hac mai puternic, ca si cum imi da un ghiont. Pare-mi-se ca mogaldeata asta e pusa pe sotii :D.

Iar mama incubatoare? M-au lovit simptomele cunoscute din prima sarcina, alea care nu iti fac viata de gravida un cosmar dar nici cele mai placute si usor de dus nu sunt: piele uscata, par lipsit de vitamine, o carie (o carie!!???), faptul ca obosesc rapid si lipsa de somn. Asta ultima e cel mai greu de dus - sunt iarasi fantoma casei si bantui tarziu in noapte cautand ceva care sa ma tina ocupata si sa-mi aduca somnul inapoi pentru ca eu sunt o fiinta care isi iubeste propriul somn... need it... want it... can't quite do without it. Si serialele alea la care ma uitam, pfff, am ajuns cu ele la zi, musai sa gasesc un serial nou cu care sa-mi umplu noptile lungi pline de insomnii pe care le prevad deja, ca doar la fel a fost si sarcina trecuta. Ah, si am reusit sa ma procopsesc si cu o lovitura-infectie la picior care ma tine pe tusa si ma face sa ma misc greoi prin casa, of.

Cu tensiunea stau interesant de bine, e in continuare in jur de 10, in conditiile in care tensiunea mea normala e 12 si nu sunt invatata cu asa cifre totusi joase pentru mine. Dar e bine, nu ma plang, cat timp nu creste peste 12 eu sunt cea mai happy din lume. Doar ca ma simt complet lipsita de vlaga, n-am energie si putere pentru nimic, dupa doua miscari ceva mai energice deja sunt obosito-sfarsita si mi se pare tare ciudat pentru mine (persoana mai aproape de ideea de "diavolul tasmanian", care avanseaza ca un vartej si matura totul in cale, decat de o leguma stoarsa). realitatea este ca abia acum incepem sa urcam muntele cel mare si periculos, caci dupa saptamana 20  risca sa apara problemele de tensiune, asa ca stau cu arma la picior (= m-am inarmat deja cu pastilele de tensiune) si respir adanc, ce sa facem, o luam si noi pas cu pas... so far e bine si asta e partea pe care imi focusez atentia.

15 February 2012

Nervi albi

Se pare ca in ultimul timp sunt razboinica in atitudine, o combinatie fatala generata de prea multa zapada, lipsa mobilitatii si diversele "beneficii" aduse de sarcina (de exemplu o droaie de dracusori mici-mici care joaca sarba prin capul meu). Asa ca, in scop terapeutic (Descarcare cu D mare :D), iata ce ma enerveaza zilele astea:

- Zapada. Si oamenii care stau/ nu curata pe bucatica lor de drum sau daca o fac pai nu se gandesc la trecatori si o poteca amarate pentru ei, nuuuu, ei curata fix fasia care le trebuie lor sa iasa din curte in strada.  Motiv pentru care nu sunt drumuri legate intre ele ci nameti de zapada, un straif curat, alti nameti... si tot asa, spre fericirea mea ca pieton. Cat despre fericirea mea ca sofer, ce sa mai zic, ador lamele care arunca toata zapada in funcul masinilor parcate, mi se pare o idee naucitor de inteligenta, ce sa se mai oboseasca sa o adune mai apoi, nuuuu... blocam masinile, ce, care-i problema???

- Dreptul de a avea o bormasina, impartit fara discriminare oricui si oricum. Ma gandesc serios la necesitatea existentei unui manual de utilizare a ei cu bun simt si instaurarea unor legi in acest domeniu.

- Bannerele care ti se deschid (=napustesc) in fata ochilor taman cand te apuci si tu de cititit linistit pe cate o pagina de net siiii... care au butonul de inchidere mai mereu bine pitit, butonul ala pe care il cauti nervos in timp ce iti clipesc diverse dracii prin fata ochilor.

- Statul in casa pe motive de zapada si alte minuni asociate starii de gravida. Nu mai vreaaaau. Lup in cusca mi-s, eu, umblareata de-mi scapara calcaiele, ma uit la masina mea scufundata sub nameti si ma ia cu depresie.

- Neseriozitatea, oamenii care iau decizii in locul meu, mamele eroine care au nevoie sa-si confirme asta si rudele duse cu pluta.

09 February 2012

Nasterea: my two cents

Eu nu mai inteleg. Ori ma invart in cercurile gresite, ori nivelul meu de toleranta e foarte scazut in ultimul timp, ori... nu stiu... insa din unghiul meu imi pare ca netul vuieste si se paruieste pe probleme de maternitate. Fie ca apar postari despre cum x a murit incercand sa nasca acasa, fie ca apar altele despre cat de minunata e nasterea acasa si cat de rau se poarta cei de la spital cu tine... lupte intregi pro si contra cezariana, spital de stat sau particular, alaptare, dreptul la opinie, cenzura si cate si mai cate. Nici nu ma apuc sa dezvolt subiecte ca alaptare (pana la ce varsta), cosleeping, diversificare, educatie... ca si acolo, alte controverse si judecati de valoare.

Si am obosit pentru ca nu inteleg, mie lucrurile mi se par clare, e vorba de dreptul de a alege si de faptul ca cei din jur trebuie sa-ti respecte acest drept. Daca despre asta vorbim, e ok. Daca vrem sa speriem toate mamele din lume ca de exemplu sa nu se mai duca la statul si spitalul cel rau unde iti indoapa copilul cu lapte praf, asta nu mai inteleg. Poti avea o opinie, e treaba ta. Poti dori sa nasti acasa - bon, daca exista un cadru legal pentru asta e dreptul tau. Poti alege cezariana la cerere - go ahead, tu decizi pana la urma! Vrei nastere fara calmante - again, e alegerea ta. Doar ca nu ma prind, de la mine ce naiba vreti? Sa ma indignez cu voi? Sa arunc cu noroi in alegerea opusa ca sa o fac pe a voastra sa para mai roz? Sa uitam ca exista situatii si situatii si ca nu poti picta lumea doar in alb si negru? Sa speriem in ultimul hal toate viitoare mame care citesc?

Da, eu am nascut la stat. Despre asta pot sa imi exprim parerea, ca prin asta am trecut. Da, am vrut sa nasc natural (desi, da, muream de frica la simpla idee, o spun sincer). Da, mi-am dorit sa alaptez. Astea au fost alegerile mele. Si ce a iesit? Cezariana de urgenta, facuta cam cu o luna inainte de termenul normal. De urgenta, adica dintr-o ecografie am ajuns sa aflu ca ma operez si cam doua ore mai tarziu m-am trezit intr-o sala de operatie. Am nascut fara bagaj de maternitate, intr-o camasa de imprumut de la spital si cu inima cat un purice, fara sa fiu pregatita psihic pentru asta sau tavalugul ce a urmat. Nasol. Rau-rau. Da' sunt ok si asta a fost, nu bocesc pe tema asta incontinuu si nici nu ma vaicaresc ca nu era ce mi-am dorit si cu siguranta nici nu ma consider mai putin nu-stiu-ce sau nu am ramas afectata pe viata de ce am patimit in spital sau de faptul ca visul meu de a naste natural sa dus naibii. Acum ma consider norocoasa.

A, si culmea, desi povestile alea de groaza pe care le-am citit si eu pe net imi spuneau despre cum nu ai sansa sa alaptezi si nu te lasa sa faci nimc in spital, ei bine, pe mine nu m-a fugarit nimeni cu laptele praf prin spital. Nici nu am simtit ca toata lumea e impotriva mea. Erau oameni si oameni, am intalnit si fete scarbite dar si figuri rabdatoare si binevoitoare. Da, am plans in spital. De soc, de greu ce era, de tot ce mi se intamplase, de faptul ca ma simteam neajutorata. Era noapte, intuneric si eu plangeam. Insa am plans si pentru ca mi-am tinut copilul in brate si au fost asistente care au avut rabdare si intelegere pentru astea.. Da, am dat bani, asa cum da oricine cand se duce la un spital - dai bani si ca sa intri pe poarta, sa iti vezi ruda internata, dai bani si ca sa cumperi un amarat de halat. Sau nu am dat, si recunosc sincer ca am fost eu prima uimita (insa se cuvine sa spun si asta, ca doar orice poveste are doua laturi, nu doar una, si e bine sa vrem noi sa schimbam sistemul, dar hai sa fim si onesti). Da, m-am indignat la anumite chestiuni si nu am inteles de unde atata lipsa de respect pentru intimitatea cuiva, groaznic! Da, m-am bucurat sa ajung acasa la mine. Dar nu toata lumea a fost rea si acra, nu totul a fost oribil. Nu toti fac asta, hai sa nu tragem o linie mare si groasa peste tot. Nu ma pot declara scarbita, traumatizata, dezumanizata. Si da, e normal sa cerem mai mult, sa consideram ca avem dreptul la mai mult, si eu vreau "o tara normala ca afara", zau!

Dar sa nu uitam ca atunci cand ai o problema, sa zicem o operatie de... bila, na, ca sa zic si eu ceva... ce faci? Alegi cel mai frumos si curat spital? Cel in care ai mai multe perne si lumea iti vorbeste frumos? Sau cauti un doctor bun? Ala care sa te faca intreg? In mainile caruia sa iti poti pune viata (in cazul nostru si pe a pruncului nenascut)? Si eventual dupa aceea te uiti la dotarile medicale ale spitalului si abia dupa aceea la nivelul tau de confort? Eu cred ca primul criteriu ar trebui sa fie doctorul, eu una m-am dus dupa el. Si daca imi spunea ca ma pot duce sa nasc la spital privat, bon, poate ca acolo ma duceam. Si daca alegerea mea era o moasa cu care sa nasc acasa/ in apa/ pe luna, bon, asta faceam. Si daca e vorba de spital de stat, tot asa, doctorul e primul care conteaza. Restul nu e ok, nu e, tot ceea ce reprezinta "sanatate" in tara asta e varza, dar trece. Atunci cand iti rupi piciorul nu stai sa te mai vaicaresti in ultimul hal, ca traim unde naiba traim, astea sunt conditiile de spital din Romania, nu noi ca mame am patit ceva urat ci toata tara asta e subreda si suie si traim in conditiile in care traim si fiecare face ce poate si cum poate in ele. Vrei sa militezi pentru mai bine? Iti permiti altceva? Bon, fa-o, dar improscarea cu noroi si pozarea in victima nu ajuta prea mult si nu sunt nici prea eficiente, mai ales ca nu toate spitalele sunt asa. Nu toti oamenii sunt asa. Iar sa sperii tinerele mame si sa le faci sa migreze in masa spre spitale particulare, cezariene la cerere sau nasteri acasa nu e nici asta o idee prea inteligenta, ce facem acum, impunem solutii?

Am zis ca am nascut la stat. Si o sa ma duc sa nasc si al doilea copil tot in spitalul ala. De ce? Pentru ca e alegerea mea. Si stiu o groaza de mame care au nascut la stat si sunt zdravene la cap iar copiii lor sunt sanatosi. Asa cum stiu mame care au nascut la particular. Si mame cu cezariana. Si mame care au nascut natural. Nu, mame care au nascut acasa nu cunosc personal, de ce sa mint. Dar tuturor le respect alegerile (impuse de anumite situatii sau nu) chiar daca nu le impartasesc mereu si cer sa mi se respecte si mie alegerea mea fara sa mi se mai toarne in cap povesti vadit partinitoare si sa mai fiu judecata in fel si chip pentru ce am decis. Am nascut un copil, are deja o varsta, sa zicem ca am o experienta insa eu cu mana pe inima spun ca nu am habar cum o sa fie la bebe 2 si ca nu, nu bag mana in foc nici pentru mine, ce sa mai zic de ceilalti. Insa nu inteleg de ce ar trebui sa ma simt vinovata pentru diverse alegeri, in coditiile in care e clar ca nu le fac cu scopul voit de a ii face rau copilului meu sau dintr-o nepasare crasa, din nesimtire si cu reavointa. Ai alta opinie decat mine? Ai alta poveste? Spune-o, chiar vreau sa aud, nu consider ca m-am nascut stiindu-le pe toate, dar nu uita ca tonul face muzica, aia ma doare cel mai tare in ce citesc si argumentul "eu nu am facut asa" nu imi e suficient, sunt prea multe persoane care "fac asa", care folosesc un ton si cuvinte cu care ranesc, care nu au grija cum isi formuleaza ideile si emit sentinte si impart lumea in vinovati si nevinovati.

Si sa nu mai aud atatea povesti care sa genereze panica si indignare. Ori atatea generalizari plecand de la o experienta personala, pur subiectiva. Nu inteleg asta, e incredibil, traim intr-o tara a senzationalului si vad un adevarat apetit pentru asta, se cauta spectaculosul, tragediile si povestile nefericite!

08 February 2012

My song for today



Heart - Alone

Cu volum, cu volum, indrazniti...
Asaaaaaa, ah, tineretile mele :D... 

06 February 2012

P.S.

Am uitat, am uitat! Stiti ce zi e azi, da? Si ce data e (6 februarie), da? Si stiti si ce header am eu la blog, da? "Welcome to the jungle/ We take it day by day - Guns N'Roses" - ca un fan adevarat GN'R si mare amatoare de muzica rock ce sunt :D.


Ei bine, Axl Rose e nascut pe 6 februarie.


Q.e.d.

Jurnal de omulet - 3 ani

3 ani. Credeam ca 1 sau 2 ani sunt un prag, dar cumva il resimt si pe acesta ca un alt hop, o trecere catre un copil mai independent care nu mai este doar bebelusul meu ci si o persoana completa, de sine statatoare, cu viata sociala proprie (! gradinita) si un parcurs care nu ma mai include 24 din 24. Nu mai suntem lipiti unul de celalalt, nu mai este exclusiv al meu/ sub influenta mea (:D).

Dar sa incepem cu inceputul. Care e aici. Trecand si prin aniversarile anterioare (1 , 2) sa ajungem la saptamana trecuta, una memorabila, pe care ne-o vom aduce aminte peste ani, sunt sigura: cod galben si portocaliu de ninsoare, toata tara blocata sub viscol, o iarna cu -15 grade in Bucuresti si noi doi inchisi in casa, caci fix cu o saptamana inainte de ziua lui omuletul a facut febra. 40. Emotii cat cuprinde, nopti cu antitermice si sosete cu otet, grija sa nu ma imbolnavesc si eu (degeaba! tot m-am trezit cu nasul infundat si gatul in pioneze), un copil plictisit de atata stat in casa si neneumarate calcule daca sa tinem petrecerea organizata weekendul trecut sau nu (pana la urma ne-am pus pe picioare, petrecerea s-a tinut si a fost tare frumos :D), logistica necesara comandarii tortului prin nameti si toti nervii aferenti unor personaje inchise in casa timp de o saptamana... toate au reprezentat pentru mine un tavalug de sentimente greu de dus in conditiile in care in mine dantuiau deja o armata de hormoni de sarcina pusi pe rele.

Asa se face ca vineri am ajuns sa izbucnesc in plans pur si simplu, plecand de la o chestie care nu merita asa reactie exagerata, dar, deh, nu prea mai eram eu la comenzile neuronilor mei mult incercati. Dar ca ma trezisem sa ma descarc hodoronc-tronc, in mijlocul sufrageriei si in fata lui Bu si a copilului, nedumeriti. Bu a incercat sa ma linisteasca iar omuletul, ei bine omuletul s-a lipit de piciorul meu si a inceput sa ma mangaie, spunand intelept (pe un ton sfatos, de-a dreptul): "Mami nu tist (=trist). Nu tist, mami! Mami mun (=bun), da? Da mami? Mami mun. Da? "

Auch! Cum sa nu te buseasca si mai tare plansul la o faza ca asta ? :D Si dincolo de asta, ce poti sa mai zici despre cum e omuletul la trei ani? O sa spun doar ca intotdeauna m-am gandit ca nu vreau doar sa-mi iubesc copilul: asta stiu ca o sa fac mereu, neconditionat. E incastrat in ADN-ul meu, scris cu litere de foc in fiecare celula, il iubesc si o sa il iubesc mereu ("si in culcare si in sculare", ca sa citez o prietena :D), il iubesc pana la cer si mai sus de mii de ori, asa cum numai alte mame stiu ca se poate iubi, asta e etern si de neschimbat... chestiunea e ca mi-am dorit sa-mi si placa de copilul meu. Sa imi placa ce devine, cum se dezvolta, sa imi placa sa petrec timpul cu el, sa imi placa personalitatea lui, sa imi placa "omul/ persoana" de langa mine.

Ei bine, la trei ani ai lui eu imi iubesc enorm copilul si imi place mult de el.

La Multi Ani, omuletul meu!

04 February 2012

Desenam in familie 2

In continuarea postului de aici, pentru ca nu am avut prea multe exemple din creatiile omuletului, iata acum cateva din ultimele propuneri ale carliontatului nostru designer auto (va rog sa observati personajele din unele dintre masini si detaliile rotilor :D):






03 February 2012

3 ani de parenting

Maine, poimaine (bine, luni :D) se fac trei ani de cand minunea asta mica ne-a aterizat in brate. Nu, nu o sa intru acum in detaliile lacrimogene, presimt ca o sa imi scap din frau sentimentele materne si hormonii de sarcina intr-un post pentru care cred ca ar trebui sa-mi cer anticipat scuze si sa va sfatuiesc sa va pregatiti muuulte batiste :D. Acum insa chestiunea e ceva mai putin sentimentala: ce am invatat eu in acesti trei ani?

In primul rand, ca sunt cumva doua tabere (God knows why) si netul se imparte in doua in loc sa se lupte cu problema copiilor cu adevarat abuzati (ca sa zicem asa...). Despre problema data am mai scris, cu varf si indesat, nu am sa reiau aici, opiniile mele pe tema au fost deja exprimate.

Revelatia de data recenta este ca sunt o mama buna (sa ne intelegem, buna nu inseamna perfecta). Nu ca ma indoiam de asta, nu aveam de ce sa ma indoiesc, dar cand ti se confirma cumva ca metodele tale venite in special din instinct matern si bun simt "se pupa" de multe ori cu metode de parenting cunoscute si cand vezi ca ai reusit in cea mai mare parte sa eviti niste "capcane" facile, ori cand vezi pur si simplu "roadele" directiei pe care ai ales-o, ah, bon, damn, it feels good! Imi place cum suntem acum, imi place unde suntem acum, sunt destul de incantata de noi (:D hehe).

Acum insa, mama asta buna este perfectibila si ea. Oooo, din belsug :D! Si asta este descoperirea cu numarul trei. Ca e de invatat, adaptat, repliat constant. Ca e loc de "mai bine", de evoluat. Ca atunci cand respiri si zici ca te-ai prins care e "schema", pac, copilul evolueaza, contextul se schimba si ai nevoie rapid de un raspuns potrivit la o situatie noua. Plus ca fiecare dintre noi are "bubele" proprii de tratat. Asa ca invat, citesc, ascult, discut, pun intrebari "tembele" poate dar plec cu niste raspunsuri pe care mai apoi le pot procesa si asta e ce conteaza, incerc, revin, dau cu capul in pragul de sus si vad ca nu e bine, caut. Sunt carti, cursuri de comunicare, sau chiar informatii care iti sar in ochi daca doar ai putina bunavointa sa te uiti in jur/ vezi ce fac alte persoane, ce zice copilul, care e dinamica familiei. Idei de analizat, insusit, adaptat propriei persoane.

Si are doar trei ani. O picatura mica din cei, sa spunem, 18 ani (ca sa o luam doar cea mai mica cifra posibila) care poate ar certifica reusita si experienta mea in domeniu. Asa ca nu e loc de asezat pe lauri si tras concluzii, e muuult prea devereme sa trag linie si sa spun 1. ca ma pricep 2. ca am reusit 3. ca pot da lectii. Asta e descoperirea numarul patru: drumul e lung, presarat cu multe situatii noi.

Si axioma? E despre iubire, normal. Copilul te schimba in moduri in care nu iti imaginai. Prioritatile se modifica, intelegi lumea altfel, o vezi intr-o noua perspectiva si, surprinzator, pentru copilul tau faci lucruri iesite complet din zona ta de confort. Si nu ma refer aici doar la sacrificiile acelea marete devenite deja mit, ci si la maruntisuri - eu una am o groaza de hachite si pitici mici mici la care nu credeam sa ma vad renuntand in ruptul capului, ba chiar eram sigura ca o sa ii tai capul celui care ma va obliga la asta - hehe, cat de tare ma inselam :-)).

02 February 2012

Pufait matern

Mama mea pufaie. :D. La propriu: chiar pufaie cand se enerveaza, face asaaaa... cam ca o oala sub presiune, sau ca un tren cand ajunge in gara si elibereaza aburul cu zgomot. Pfffff. I se si potriveste, ca atunci cand se ambaleaza e ca un tanculet pornit la atac, unul foarte mobilizat si ambalat, care pufaie :-)). O auzi si e clar, e cazul sa o tulesti :-)). Sau sa ai grija ce zici...

Evident ca atunci cand spui cuiva ca "mama mea pufaie", iti zambeste politicos si te lasa in boii tai, convins ca bati campii. Asa si Bu cand ne-am cunoscut, perioada in care era mai tot timpul pe la mine prin casa, ca doar el locuia la camin iar eu cu parintii, asa ca fusese adoptat cumva pe post de "copilul numarul trei". I-am zis de pufait, el si-a dat ochii peste cap. Eeeee... si intr-o zi se enerveaza mama, ca nu e dus gunoiul sau asa ceva... si vine pornita de la bucatarie cu punga de gunoi in mana, sa o aduca in hol unde intamplator eram noi doi. Aveam un coridor destul de lung, asa ca Bu si cu mine am vazut-o pe mama venind apasat la atac, zicand raspicat ceva despre gunoi si lene si lasand punga la usa cu un pufait sonor, sub privirile noastre uimite. Dupa care s-a intors pe calcaie si a plecat demna la bucatarie, pe principiul "a trecut acceleratul"... Uitandu-se lung in urma ei, Bu, ardeleanul meu linistit, a rostit incet si ganditor: "deci asa pufaie mama ta...".

Revenind pe la zilele noastre (povestea e veche, devenita deja legenda prin familia mea), ma suna mama, vesela. Ca ce o tachinez eu ca pufaie, ca uite ca si eu pufai, a citit ea la mine pe blog, am scris eu ceva despre cum aveam draci si pufaiam :-))... M-am repliat eu rapid si i-am zis ca eu pufai metaforic... dar daca??? E posibil ca istoria sa se repete? Oare am mostenit celebul pufait? :D

Ha! Stai sa vezi cand m-o recomanda copilul cu "mama pufaie" :D!
There was an error in this gadget