26 September 2013

Lecturi pentru pitici

Am descoperit cateva carti faine, pe care le recomand din toata inima. Este vorba de colectia Disney - Zanele. Sunt 8 carti independente, fiecare cu povestea unor zane cu nume ciudate (Clopotel, Vidia, Acuarela, Picur Lin, Becky, Prilla, Fira si Lili), de care n-am auzit in viata mea (in fine, de Clopotel stiam). Inteleg ca este o reeditare, la un search pe net am gasit si titlurile mai vechi - eu stiu varianta in diferite culori si da, le-am citit pe toate :D. Foarte frumoase, minunat ilustrate,  bine scrise si cu talc, genul acela de povesti de care tot cautam si n-am mai gasit de mult. Un deliciu.

Apoi mi-a mai placut si seria cartilor lui Roger Hargreave. De format mic, cu ilustratii simple si curate, personaje haioase, limbaj optimist si mesaje simpatice, titlurile spun cam despre ce este vorba - eu am cumparat Domnul Murdarici si Micuta domnisoara Veselie.

Mai este si seria cartilor Lucia Muntean. Nu le stiu pe toate, am doar cateva - sunt diferite carti: cu rime usor de retinut pentru pitici, activitati sau povesti cu talc, toate bine facute si placut ilustrate, scrise cu un limbaj simplu, cald, firesc.

Si seria Hoinari prin anotimpuri: foarte frumoase, prilej de dialog cu cei mici (sunt doar ilustratii), mari si... camm scumpe, of. Dupa cum spuneam, sunt doar ilustratii insa au cu multe detalii si legaturi de la o pagina la alta, fiecare carte prezentand elemente specifice unui anotimp - sa tot stai sa le studiezi si sa le comentezi.

25 September 2013

My words for today


Si cum eu ma incadrez la vreo... 5... categorii din cele de mai sus, zic sa ma duc totusi sa lucrez :D

Sursa foto.

24 September 2013

Asa ceva nu e posibil

Eu incep sa cred ca sunt ca domnul din "The Truman show" si acusica o sa descopar ca intreaga mea viata e de fapt o telenovela la care lumea se hahaie de zor sambata seara la televizor. Ca altfel nu imi explic tot ce mi se intampla...

Ieri trebuia sa merg la un atelier cu parintii, tinut la gradinita. Cu ceva timp inainte imi pica fisa: Bu a plecat cu cheile mele de masina. Bu a plecat cu cheile mele!!! Aaaaa, eu ce fac: am de mers dupa copil la sediul nou al gradinitei si apoi trambalat cu ele cu tot la sediul vechi... de unde sa ne intoarcem pe la 21.00 sau mai mult. Caut cheile de rezerva. Nu sunt, gasesc doar telecomanda. Trei telefoane mai tarziu si mai multe mini-atacuri de streso-panica, le localizez pana la urma la tata si mama mi le aduce cand vine la mine, ca urma sa stea cu cea mica. Bineinteles, ca in bancurile bune, bebeluna nu vrea sa doarma de pranz si eu ma chinui in toate felurile in speranta ca voi reusi. Nu reusesc dar abandonez si ies pe sest pe usa, cu cheile de la mama si telecomanda mea dupa mine. Plus o surubelnita si o baterie de rezerva in geanta, ca nu stiu de unde tineam eu minte ca una din telecomenzi s-a descarcat candva - sa fie masina lui, sa fie masina mea??? cine mai stia, mai bine sa fiu on the safe side si sa plec si eu ca o doamna, cu surubelnita in poseta.

Surprinzator, telecomanda merge. Oooo, zeii sunt cu mine, exclam eu foarte fericita si ma sui in masina. Bag cheia in contact si...nimic. Cheia nu se rotea nici macar un grad. Nu, nu se rotea. Ma uit la ea: cheie de frima, cu logo-ul marcii masinii, cu tot. Mai aveam o cheie - identica dar cu gri in loc de negru (manualul zice ca e seconday key - da, m-am uitat si in manual, exasperata) - nici asta nu mergea. Incep sa ma agit de nebuna prin masina, imping cheia, invart volanul (poate e blocat, nu?? de unde... l-am blocat eu), dau telefoane, ce se intampla, imi scapa mie ceva? Si dai si convinge lumea ca NU, cheia nu se invarte, nici apasand, nici rotind volanul... nimic... NU porneste masina. Nimic nu avea sens. Nici faptul ca nu, cheia nu descuia nici usile masinii! Evident ca Bu n-avea idee de nimic si taman intra intr-o sedinta, doh!

Eu asa ceva n-am mai pomenit: sa ma sui in masina, sa am cheie cu marca masinii (alta masina marca asta n-avem) sa intre in contact dar sa nu plece! Am simtit ca imi crapa capul, nimic nu avea sens ... insa intarziam asa ca am abandonat si am plecat pe drumul oaselor: ia copilul de la gradinita 1, ia taxiul, mergi la gradi 2, trage-ti sufletul, participa la altelier, ia copilul, ia taxiul si mergi acasa.

Intre timp vorbesc cu Bro', de la care aflu ca: am senzatia ca nu e cheia buna pentru ca parca tin minte ca Bu a schimbat butucul acum x ani (in 2007), cand v-a fortat cineva masina. Right! Si eu de ce n-am stiu asta? Si unde sunt celelalte chei? Si Bu de ce n-a zis nimic? Si de ce m-am invartit de nebuna incercand sa inteleg cum de cheia masinii nu porneste masina??? Asa ceva nu e posibil!!!

Ba uite ca e. Asa cum e perfect posibil ca dupa ce te fatai de zor in fata unui grup de parinti asezati pe scaunele de copii, ajunsa acasa sa descoperi ca undeva in decursul zilei blugii tai buni s-au sfasiat fix sub fesa dreapta. Pam-pam!

P.S. Pot sa sterg ziua de ieri din calendar???

23 September 2013

Camera comorilor

Sunt doua saptamani de cand am facut marea mutare sau rocada, ca sa ii spunem asa :D: am mutat bebeluna in camera cu fratele ei si da, noi ne-am recuperat dormitorul. Minus incidentul nefericit si foarte prost nimerit cu interfonul de bebe care a decedat taman acum, lucrurile sunt roz pe meleagurile acestea.

E cald si pace la ei in camera cand ii culcam, in intunericul adanc dat de draperiile mari si groase. Ea adoarme prima, el mai sta cu noi la povesti si mai joaca. Lumina de veghe e suficient de puternica incat el sa poata vedea daca e nevoie sa se scoale noaptea. Uneori intru doar ca sa ii vad dormind, de dragi ce imi sunt: ea rastignita toata in patutul de bebe, el adormit profund intr-un vartej de plapuma, iepuras si diverse jucarii de plus. Mai indrept o cuvertura, mai ascult o respiratie ritmica, verific daca are apa... si ma retrag in varful picioarelor.

Dimineata insa, e veselie mare in camera lor. Ea doarme neintoarsa pana dimineata si de obicei se scoala prima. Se ridica in picioare in patut si ii vorbeste pe limba ei, incantata nevoie mare ca il vede in patul lui cel mare. Evident ca il trezeste :D si el ii raspunde, ba chiar se duce langa patutul ei si asa ii gasesc eu de cele mai multe ori, ea chiuind bucuroasa, el ciufulit de somn, explicandu-i nu-stiu-ce. Tragem draperiile verzi cu imprimeu vesel cu animalute si lasam soarele sa intre. El isi aduna iepurasul, ea topaie sa o iau in brate. Camera nu le mai este de ajuns - mergem catre sufragerie, jucarii, micul dejun, desene, mii de lucruri noi de scotocit si descoperit... :D

E frumos asa. E frumos si sa ii stiu dormind si sa ma bucur si eu de linistea ce domneste in restul casei, e frumos si sa le veghez somnul linistit si e frumos si dimineata, cand toata casa se trezeste la viata, cu pofta. Ma bucur ca am facut rocada asta, nu stiu cand vom face urmatorii pasi, vazand si facand, dupa cum simtim ca e potrivit - nici cu mutarea impreuna nu imi era clar cand e momentul sa o facem, se pare insa ca l-am gasit.

19 September 2013

Bolnava

Imi e asa de rau ca imi vine sa mor. Pur si simplu ma tarasc prin casa si ma simt oribil - cred ca e o viroza: am febra, frisoane, sunt racita si ma doare capul ingrozitor de tare. Bu e si el bolnav, dar ceva mai functional, asa ca teoretic are grija de mine. Practic... s-a dus la farmacie si a venit cu cutii cu medicamente de care mai aveam in casa. Si nu cate o cutie din fiecare, ci cate doua, sa fie! Cred ca prevede multe raceli in familia noastra in viitorul apropiat. Dupa care m-a pus sa iau o pastila. Propolis, pentru tuse. Dar eu nu tusesc, i-am zis eu cu o voce slaba, lesinata fiind pe canapea. Nu conteaza, mi-a explicat el, asa ca am luat-o si pe aia si inca alte multe hapuri menite sa ma puna pe picioare. Iar Bu acum se invarte turat prin casa pentru ca i-a intrat in cap ca ne trebuie musai un router nou. Ma doare capul.

18 September 2013

Spanac si couscous

 1 an si 5 luni - 2010



 
 1 an si 2 luni - 2013


E clar, suntem pe drumul cel bun...

17 September 2013

Povestiri de pe drum

In luna noastra de preumblare prin tara ne-am gasit si noi sa trecem pe Valea Prahovei taman dupa weekendul prelungit de sf. Maria. De fapt nici macar nu vroiam sa traversam muntii, ci sa ne oprim undeva pe traseu unde era musai sa ma intalnesc cu Bro' care sa-mi dea cheia de la casa unde urma sa mai stau o saptamana, doua, deci nici macar nu treceam de Sinaia.

Mda. Aflati in vacanta prelungita noi am uitat complet de puhoiul de lume care fugise din Bucuresti avand atatea zile libere la dispozitie, asa ca venind linistiti dinspre Transilvania, pac, surpriza: la Brasov ne deturneaza politia. Stanga- stangaaaa... nu e voie inainte. Hait! Cum adica nu e voie inainte? Pe la Cheia, doamna, ca e blocat, e multa lume, DN1 e inchis. Whaaat? Pai si daca eu nu vreau sa trec de Sinaia? Nu stiu doamna, zise politistul, incercati la colegi si arata vag inspre urmatoarele puncte de trecere, ca la fiecare intersectie pe unde o puteai coti miseleste pe DN1 te astepta propt un echipaj de politie, gata sa te deturneze. Avansam in coloana, toata lumea se spala pe maini cu replici de genul "astea sunt ordinele, nu stiu"... si mie a inceput sa mi se suie sangele in cap. Eu ce fac? Ma duc la Ploiesti si ma intorc? Sunt nebuni??? Eu inteleg sa se fluidizeze traficul insa eu NU ma duc la Bucuresti! Am doi copii in masina, cea mica trebuie sa manance, eu trebuie sa iau cheia de la Bro'... astia isi bat joc de mine. Cam asa mi se invarteau gandurile in cap in timp ce boscorodeam in masina pe langa  Bu, suparat si el dar mai flegmatic decat mine, ce sa faci? Cum ce sa faci, ha! chestia asta nu poate sa ramana asa! zic eu furioasa si tasnesc din masina, mama-zaluda fix in nasul unui politist tinerel pe care numai descalecarea mea abrupta l-a intimidat suficient cat sa ma lase direct la seful lui. Aveam sa aflu mai tarziu ca Bu, aflat in masina, isi radea singur in barba, la modul "astia nu stiu ce le-a cazut pe cap, yes!", pe moment insa eram prea ocupata sa-i explic nervoasa sefului aluia ca eu NU ma duc pe Cheia. Nu stiu doamna, nu am o solutie, e blocat DN1 - o tinea el langa. Pai cum nu aveti solutie? Si eu ce fac? Nu intelegeti ca acolo am treaba, am un copil de 1 an in masina, n-am timp sa ma frasui pe la Ploiesti! Imi asum, ma duc pe DN1!- parlamentam eu. El cu ordinele lui, eu cu mutra de mama agitata, degeaba a mai venit un politist la negocieri, de castigat am castigat eu: pana la urma omul a cedat nervos si ne-a lasat sa iesim din coloana si sa ne ducem inapoi, sa ne lase echipajul de la iesirea din Brasov sa intram pe DN1. Acum Bu rade de mine ca or fi dat si in statie si catre celelalte echipaje ca sa o lase pe nebuna aia sa treaca :-)), cert este ca eram super nervoasa si ca dupa ce am mai ocolit nitel (intrat din nou in Brasov, mers in coloana, dat din nou nas in nas cu primul punct in care ne obligau sa mergem spre Cheia) un singur politist m-a informat profetic cum ca sunt nebuna, imi chinui copiii, o sa stau ore intregi cu ei in masina in coloana si ne-a lasat neputincios sa trecem. Right. De parca daca era blocat sau ceva nu puteam sa ma opresc frumusel la o cafenea, un parc, undeva, tot era mai bine decat sa ma plimb in coloana pe Cheia pana la Ploiesti si de acolo inapoi. Inutil sa spun ca DN1 era gol-golut si am mers snur pana unde aveam treaba...

Partea simpatica este ca in timp ce tot incercam noi sa trecem de filtrele de politie, ma-a sunat Bro', sa vada unde sunt. Nervoasa, i-am spus ce se intampla si ca ma lupt cu politistii sa trec si cat de aiurea e tot. Dupa ce inchid, 10 minute mai tarziu, din spate se aude vocea omuletului, usor nedumerit de tot ce se intampla si cu o doza de incantare la anticiparea ideii:"mami, ne luptam cu 7 politisti???".

A doua parte simpatica a fost la ceva timp dupa ce am ajuns la munte. Bro'  plecase grabit, noi abia ne instalasem nitel si ne-am decis sa iesim sa mancam la un restaurant din zona. Strans bagaje, pus copii in masina, adunat tot, hai repede... inchid prima usa de la casa (sunt doua, una de lemn peste una de termopan) si dau sa o trag si pe a doua (de obicei sta lipita de perete cand suntem acasa) si sa o incui. Doar ca atunci ma prind ca usa nu era!!! Nu e usa la casa??? Nope, nu era. M-am uitat de doua ori, incepusem sa ma invart in cerc crezand ca nu vad eu bine, ba chiar m-am uitat nedumerita si dupa colt, nu ca ar fi avut sens ca usa sa fie acolo dar deh, nu se intampla zilnic sa te trezesti fara usa la casa. L-am chemat si pe Bu, am inceput sa radem isteric si l-am sunat pe Bro' ca sa-l intreb ce s-a intamplat si sa-i spun ca daca tot imi lasa cheile de la casa macar sa-mi lase si usa :D. Turns out ca o scosese si era in magazie - se stricase ceva si era mai safe asa, doar ca uitase sa ne spuna... insa fata mea si reactia pe care am avut-o cand m-am trezit ca nu, nu am ce sa incui, vai mie :-))).

16 September 2013

Sambata noastra :D

Sambata noastra a fost de pomina, ah... tipic familia mea! Dimineata am reparat diverse prin casa (vecinul ne-a surprins din nou cu o inundatie mica) iar eu mi-am exprimat o noua dorinta: o bucata de perete vopsita tip tabla de scris cu creta. Eeee? Bu a boscorodit ceva in barba dar a venit acasa cu vopseaua respectiva, eu m-am entuziasmat si apoi intristat pentru ca dureazaaaaa o zi sa se ususce. O zi! Drace, am amanat, musai sa plec de acasa cand se va face operatiunea altfel vom avea pentru etenritate un perete tabla de scris cu urme de bebeluna curioasa pe el :D.

Dupa amiaza fusesem invitati la Elefantelul curios - un loc de joaca nou deschis. Am luat toata trupa dupa mine, inclusiv sotul care ar fi zacut nitel dupa dimineata plina de reparatii prin casa, insa ma gandeam ca totusi nu ma descurc singura cu cei doi. Si a inceput balamucul: intai ca Bu si-a lasat telefonul in camera si m-a rugat sa i-l aduc eu cand cobor cu cea mica. Mdap, doar ca erau doua identice unul langa altul si evident ca NU l-am luat pe al lui, ci fostul meu telefon pe care il folosim acum pe post de iPod la copii. Inutil sa precizez ce mult s-a bucurat Bu ca a ramas fara telefon :-).

Apoi ne-am ratacit :-)). Mda, tipic noi. Turns out ca era vorba de strada Brancoveanu, nu bulevardul pe care noi cautam de zor numarul 7 si GPS-ul o tinea langa cum ca am ajuns la destinatie: care destinatie, ca noi nu vedeam nici un elefantel in zona, fie el si curios... In fine, am dat un telefon (doua), m-am lamurit si totul s-a rezolvat. Doar ca sotul meu avea o figura din ce in ce mai verde, asa ca dupa ce am ajuns (cu intarziere, of) si vazut ca wooow, are cine sa stea cu cea mica... l-am intrebat pe Bu daca nu ar dori totusi sa mearga acasa. Ba da, vroia, doar ca mie imi trebuia masina, alt balamuc. Intai s-a gandit sa imi aduca masina mai aproape insa dupa ce a mers doua case mai incolo si s-a prins ca nu luase si cheile de masina aflate la mine in geanta, a abandonat ideea :-)) - nu, masina nu era chiar asa de departe... Eu nu aveam bani, el nu avea telefon, eu nu aveam nu-stiu-ce aplicatie de comandat taxi pe telefon, el nu stia numere, ce cuplu minunat eram... pana la urma am descalcit toate si m-am prabusit pe un taburet, la o discutie cu celelalte mame. Spatiul nu e foarte mare insa isi propun multe: pe langa variante de joaca pentru mici si mari se organizeaza diferite ateliere de dans, origami, pictura, lut, sah, teatru etc.

Intre timp copiii mei se descurcasera de minune: cel mare a decretat ca el nu vrea la atelierul-cel-simpatic-de-pictura si s-a infipt direct intr-o bucatarie de jucarie (foarte faina), iar bebeluna a adunat constiincioasa toate tacamurile de plastic de la respectiva bucatarie (aka "argintaria locului") si s-a indreptat grabita catre iesire. A avut cel putin trei astfel de tentative de a evada cu argintaria, insa a fost interceptata de fiecare data. Daca a vazut ca nu ii iese, s-a reorientat catre masa cu mancare si dupa ce s-a infipt in niste pestisori maxi-mix (da, infipt e fix cuvantul potrivit) am decis ca e mai bine sa ii dau un fursec si sa o indrept spre alte obiective mai pasnice, in timp ce ridicam toate farfuriile cu gustari de la nivelul ei (da, am reorganizat fortat pe toata lumea). Realitatea este insa ca am avut si perioade bune de liniste, ba chiar si timp sa vizitez si etajele - jos sunt cateva jucarii/ puncte de interes pentru cei mici (o trambulina, cateva elemente de gimnastica, o casuta etc), iar la etaj exista o sala de afterschool si party pentru cei mai mari si o alta de sport, pentru diversele programe pe care le organizeaza - si cei doi au avut ceva mereu de facut: cel mare isi gasise o masinuta din cele mari care a fost pasiunea lui pentru restul serii... iar mie mi-a placut ca era mai mereu cineva care sa se uite dupa bebeluna mea cea curioasa, n-am avut grija ei.

La final scopul era atins: eu imi trasesem sufletul si cei doi erau suficient de obositi, fix de dus acasa si culcaaat (evil mama, I know). Si erau fericiti. Sa mai zic doar ca trebuia sa avem si o incheiere apoteotica: am luat-o cu mine si pe Mara, iar Vera a vocalizat tot drumul in masina (ii era somn, normal) - grozava idee, ca taman ma gandeam cum sa fac sa nu-mi adoarma trupa in masina :-))). Ah, iar a doua zi copilul cel mare m-a informat ca doreste sa cumparam si noi o bucatarie "ca cea de la locul de joaca".

13 September 2013

S-au vorbit

Intamplarea face ca ieri am ajuns sa ma uit la pozele cu omuletul cand avea el un an. Si cum suspinam eu nostalgica: vaaai, ce frumos zambeste copilul, ce minunat e!!! pac, ma uit mai bine la dintii lui. Patru sus si trei jos.

Hmmm... patru dinti sus si trei jos are si ea acum. Fix la fel, doar ca sunt trei pe dreapta iar el avea trei pe stanga, daca intelegeti ce vreau sa spun. Ok, deci copiii mei la un an aveau fix sapte dinti: patru sus si trei jos, nici mai mult nici mai putin.

Si seamana! Vai ce seamanaaaaaaaaaa!!!

In alta ordine de idei, am mai avut o revelatie din categoria "copiii mei, ca ai nimanui". El este nascut fix in aceeasi zi cu Axl Rose (what where the odds???). Ei bine, am fost curioasa sa vad si la ea si, well, ea e nascuta in aceeasi zi cu nici mai mult nici mai putin decat 50 Cent, rapper de la mama lui :D. Oook...

12 September 2013

Socant




Rene Magritte - "le viol".

Socant, nu? Nu cu mai putin socant decat asta. Un viol in plin centrul capitalei, in plina zi, fara ca nimeni sa nu reactioneze. Adica asta...

Traim in prea mult absurd si socant zilele acestea. Si prea multa rautate iese de aici. Tabere si ura. Nu mai ai unde sa te ascunzi, eu nu mai reusesc ca nu ma las influentata e ce e in jur. Nici nu e cazul: ce se intampla e prea mult si prea grav. Si ura care iese la suprafata este incredibila.

Sursa foto

11 September 2013

Prima putere in stat

Seara tarziu, copila mica dormea deja de mult, copilul mare era mult, cu mult prea vioi si treaz. Tatal si fiul in camera, dupa o repriza de joaca... eu in trecere pe langa usa... si il aud pe Bu cum incerca sa-l convinga ca "gata, acum e ora de somn". Nimic nu parea sa mearga asa ca tatal adopta "the voice" si intreaba ferm:

- Cine decide in casa asta ce trebuie facut, eu sau tu?

Raspunsul prompt al copilului a venit pe o voce mica dar hotarata:

- Mami!

Abia mi-am inabusit hohotul de ras, aflata fiind dupa usa...

10 September 2013

Cand lucrurile se leaga

In alta ordine de idei, si pe un ton ceva mai vesel... ieri am fost invitata la Eden Spa. Dar mai bine sa o iau cu inceputul: dimineata de ieri, cand m-am trezit anchilozata. Nu numai ca ma durea spatele, dar aveam senzatia ca doare si sa respir, nu intelegeam ce se intampla. Scartaiam rau pe la incheieturi. Bu m-a anuntat ca si pe el il doare spatele si m-a intrebat mucalit daca ne-am batut cumva in somn. Nope, eram prea ocupati sa dormim bustean asa ca mai ramanea doar varianta cu "am fost rapiti de extraterestri in timp ce dormeam".

Acestea fiind transate, am apelat la solutia de compromis: un Nurofen, of.  Apoi am purces la drum- sa ne relaxam, nu? Ei bine, mie vizita la Eden Spa mi-a picat la fix: in primul rand ca imediat cum am intrat si am inchis usa dupa mine parca eram in alt univers: liniste, calm, relaxare... imi venea sa ma mut acolo. Ah, si niste prajituri cu dovleac si... mar si nuca de care m-am indragostit iremediabil (da, eu, care nu mananc placinta cu dovleac - musai sa gasesc reteta aia sau o ruda e ei pana de Halloween).

Am ales un masaj, varianta blanda ( ma tem ca desi ii inteleg beneficiile nu rezist la versiunea cu "tras de muschi") si a fost foarte bine pentru muschii mei contractati care se incapatanau sa stea contractati (am aflat si eu) - rebeli, rebeli, dar nici chiar asa - iata de ce ma durea spatele. Apoi am participat si la o demonstratie de yoga unde, recunosc, pentru mine, mama a doi copii aflata mereu pe minus cu somnul, prima reactie la "inchideti ochii si..." a fost sa ma duc pe panta somnului insa mi-am adus aminte ca uneori e bine doar sa stai, sa simti ca traiesti si atat si sa te bucuri de asta... De tine, de corpul tau, de pacea ta interioara.

Mi-a placut ca isi modifica oferta in functie de sezon, ba chiar ca schimbarile se reflecta si in amenajare, mi-a mai placut si ca au oferte pentru grupuri (de exemplu petrecerea burlacitelor la spa sau mama-fiica) si ca au terapii nu doar pentru corp ci si pentru minte si suflet. 


Iar pentru mine lucrurile s-au legat tare bine si au venit la momentul potrivit - atmosfera placuta, masajul si minutele de yoga m-au facut sa plec alt om. In fine, alt om inseamna versiunea care tururie non stop si rade de zor, but that's the happy me :D.

My song for today



Donnaukinder a fost scris de Rammsteinin urma catastrofei de la Baia Mare din 2000: deversarea a peste 100 000 de metri cubi de apa contaminata cu cianura in Dunare. Digul unui iaz de decantare s-a fisurat si astfel a rezultat ceea ce ecologistii numesc "al doilea Cernobal" - zeci de hectare de teren contaminate, apa potabila otravita, un ecosistem distrus in cea mai mare parte...

09 September 2013

De ce sustin protestele - Rosia Montana

Ieri seara au trecut pe sub geamul meu. Eram singura acasa, pazind copilul de 1 an care dormea dus. Mai bine de jumatate de ora m-am uitat la masa compacta de protestatari... 8, 10, 15 mii de oameni - sa fie cati vreti voi, important e ca sunt tineri, tinerii din generatia mea, cei care muncesc, cei care platesc taxele si impozitele, cei care isi duc viata corect si curat in tara asta. Pe biciclete, cu copii, fara sa agreseze nimic si pe nimeni, fara acte de vandalism, m-am uitat la ei cum trec manati de o energie incredibila - le-a ajuns si au iesit pe strada. Generatia mea, cei ca mine.

E vremea lor. A noastra.

Nu sunt experta in subiectul Rosia Montana, recunosc, nu stiu toate detaliile. Punand insa lucrurile in balanta: care este beneficiul nostru? Hai sa formulam intrebarea altfel: de ce sa  sustinem proiectul acesta? Ce ne aduce el bun? Mda... mai nimic. Nu ne prea putem declara incantati de aceasta mareata oportunitate, poate sa ramanem doar indiferenti si neutri... In schimb daca protestele acestea reusesc sa impiedice proiectul Rosia Montana, daca ele au un rezultat clar... asta da raza de speranta! Inseamna ca uite ca putem, ca vocea noastra conteaza: lumea (tinerii ) a iesit in strada, s-a mobilizat, s-a saturat suficient incat sa se adune seara de seara si sa militeze iar un esec in acest punct inseamna sa le spunem LOR ca pot sa faca ce vor in tara asta si sa ne intoarcem NOI in scorbura indiferentei si disperarii in care ne retrasesem pana acum. Un rezultat pozitiv al acestor proteste inseamna mai mult decat impiedicarea unui proiect in fata caruia e oricum greu sa te entuziasmezi, sa fim cinstiti - inseamna un semnal trimis LOR si speranta pentru NOI. Inseamna ca putem, ca avem o voce si ca vocea si actiunile noastre conteaza. Ca NOI contam.

Miza e fantastica. Daca iese, atunci nu mai exista limite (lucrurile ar putea fi abordate altfel, de exemplu problema mersului la vot - e altceva cand ai vazut si ai inteles ca vocea ta conteaza), insa daca nu merge data viitoare iesitul in strada nu va ma fi o varianta valabila, o arma suficient de puternica. Si ce urmeaza dupa "am iesit in strada si degeaba"? Sper ca nu "ultimul stinge lumina"...

Precizare: n-am scris despre principalele argumente contra proiectului Rosia Montana, sunt deja cunoscute, insa da, ele reprezinta motivul pentru care eu oricum nu il sustin.

06 September 2013

Spitalul Filantropia - spitalul nasterilor mele

In luna in care am lipsit am fost invitata sa vizitez Spitalul Clinic de Obstetrica si Ginecologie Filantropia, care implineste anul acesta "200 de ani de functionare neintrerupta ca spital si 130 de ani  de existenta pe piata serviciilor de obstetrica-ginecologie din Romania". Iata o vizita pe care im pare rau ca nu am apucat sa o fac, mi-ar fi placut sa merg, chiar eram curioasa sa vad spitalul cu alti ochi si alta liniste in suflet, pentru ca de spitalul acesta probabil ca am sa fiu legata sentimental pe vecie: aici s-au nascut copiii mei. Amandoi. 2009 si 2012.

Am sa incerc sa nu devin, of, sentimentala ca o carpa (:D), doar ca am deschis astazi pozele primite pe mail si, well, mie imaginea aceasta:

  imi aduce aminte de:





 iar aceasta
ma face sa ma gandesc la:

M-au lovit amintirile. Realitatea e ca eu nu am ales spitalul, ci doctorul. Si ca dupa ce citisem niste articole pe net, impresia mea era ceva de genul "la stat e oribil, murdar si te calca lumea in picioare, esti fericita sa nasti si sa ajungi acasa" dar, bon, imi ziceam ca oi trece eu si prin asta. Nu a fost asa. Ok, nu sunt experta in domeniu si nici nu pot face comparatii intre maternitati, iar o nastere e oricum ceva ce nu poti numi chiar 'usor si relaxant" :D,  insa chiar am avut parte de multe surprize placute.Si da, m-am intors in acest spital si pentru a doua nastere. 

Dincolo de faptul ca am avut incredere in doctorul meu, Filantropia a fost o alegere buna pentru mine. Ca mai sunt de corectat/ reparat/ imbunatatit, da, mai sunt, sigur, insa e un spital pe care, tinand cont de contextul in care traim, l-as recomanda mai departe. Ceea ce imi aduce aminte ca eu am si avut noroc la prima nastere, a fost renovat fix cand eram eu insarcinata, imi aduc si acum aminte cum i-a taiat panglica inaugurala si spuneau la tv ca este unul dintre cele mai modern dotate spitale de stat din tara. La a doua am putut observa "mai pe indelete" unele lucruri si sa compar - prima data totul si mai ales operatia a fost un tavalug... Si cum prea totul e catastrofa si scandaluri, poate ca e bine sa mai prezentam si surprizele placute, da, pastrand totusi o viziune realista, insa lucrurile bune merita si ele spuse. 

Pe scurt, in Filantropia n-am avut parte de scene de groaza cu oameni acri, dimpotriva, majoritatea angajatilor sunt binevoitori. Am avut parte de surprize placute, eu, cea care se astepta la sloiuri de gheata - de la liftiera amabila pana la cele care aveau grija de copii... si erau o groaza de ture a cate n angajati acolo (da, in 2012 parca erau vizibil mai putini :-( ) - sigur ca tin minte si personaje negative care mi-au lasat un gust amar, insa mie mi-au parut a fi ele exceptiile iar asta a reprezentat un mare plus pentru mine... Au glumit cu mine, cand am cerut sfaturi am primit, am fost incurajata sa interactionez cu copiii mei, lasata sa ii iau in brate, la prima nastere doctorita neonatoloaga (diferita la fiecare copil) m-a sfatuit sa incerc macar sa-l pun la san inainte de fiecare masa (era inca foarte mic si nu prea avea putere), am putut sa-mi aduc de acasa pompa de san si mi-o sterilizau si o aduceau la fiecare masa, incurajandu-ma sa-l hranesc macar cu laptele meu, chiar daca prin biberon. Asta despre alaptare: nu sunt experta si nu stiu clar tot ce ar fi trebuit sa fie, insa pot sa spun cam ce s-a facut la ambele mele nasteri. Ah, si mi puteam vizita copilul de cate ori doream. Prima data nu cred ca era si nici nu s-a pus problema de rooming in, insa a doua oara nu numai ca mi-au adus-o in camera la cerere insa am auzit-o pe doctorita neonatoloaga, extrem de simpatica, mare militanta pro alaptare (!!!), cu o voce usor de recunoscut pe holurile spitalului si care, culmea, parea sa ma tina minte de la prima nastere, cum trimitea asistentele cu copiii in saloane "sa mai stea cu mamele lor" (:D).Altfel, legat de alt subiect de groaza, in Filantropia e curat si se face curat iar prima data am avut (cred) o rezerva cu doua paturi (facusem preeclampsie, am stat o vreme la terapie intensiva, apoi m-au mutat nici eu nu stiu bine unde, eram cumva "mutata" dupa copil care a stat o vreme in incubator) si baia, comuna intre doua rezerve, era curata. Avea si dus, tin minte ca m-am uitat cu jind la el :D. A doua oara am avut rezerva, luata in cauza aerului conditionat (am nascut vara) si pot sa spun ca am iubit rezerva aia. Si patul cu telecomanda!
Cel mai mult pe mine m-a interesat sa imi stiu copiii in siguranta si sa le fie lor bine, iar pe partea aceasta a fost bine. Eu sunt nascuta in sistemul in care m-am nascut, sunt relativ invatata cu diverse si le mai iau si ca atare, insa pe ei sa ii stiu pe maini bune, in conditii bune. Nu am termen de comparatie insa noua Filantropia ne-a purtat noroc, am fost fericita si linistita in cele din urma (prima nastere a fost cu peripetii), totul a fost bine cand s-a terminat cu bine, aici am revenit pentru a doua nastere, e spitalul la care ma voi gandi mereu cu drag si o urma de nostalgie. Aici am devenit eu mama, aici si-au inceput copiii mei drumul in viata, aici s-au petrecut pentru mine clipe pe care nu am cum si nu vreau sa le uit. Sunt subiectiva si emotiva, deh.

04 September 2013

O luna pe drumuri

Am lipsit din Bucuresti o luna. Mdap. Duminica m-am intors, cu cei doi copii, intr-un oras fierband de vesti proaste. Oribile chiar - nu imi revin din povestea cu copilul sfasaiat de catei in parc. Asa ceva nu e posibil, nu e voie, e incredibil si ireal, iubesc cateii si animalele si am crescut de la catei la pisici, papagali, iepure, canari, broaste testoase... samd, insa asa nu se poate. Sa ajung sa imi fie frica sa traiesc in propriul meu oras, sa imi fie teama de ce se va intampla in tara asta in care ne pregatim sa distrugem nu mai putin de patru munti la Rosia Montana (si pentru ce???), sa ma tem pentru copiii mei... imi vine sa renunt la tot si sa plec, sa caut un colt de lume mai bun unde sa-mi croiesc universul meu frumos. Mi se face lehamite de tara asta si de oamenii ei.

Si venisem cu asa pofta de viata si energie de munca in mine ;-(... Nu stiu, mi-a prit absenta asta - am fugit initial de caldura si bine am facut, ca viata inchisa in casa cu aerul conditionat pornit si plimbari doar sear atarziu nu-i de mine, ma sufoc si ajung sa urasc betonul. Am luat copiii si am plecat. Bu ne-a vizitat in weekenduri iar noi ne-am plimbat si am fost ba cu Buna, ba am stat si la bunicii din partea sotului, ba cu verisoara mea si trupa ei... uite asa s-a legat o luna departe de Bucuresti, cred ca cea mai lunga perioada in care am lipsit din oras (in viata mea de adult responsabil :D). A fost frumos, cu mult stat afara, in natura, cu racoare (chiar frig si ploi uneori), cu cules de zmeura, vizita la expozitia de trenulete de la Sinaia (f faina), pictat pe fata, pictat pietre, pictat si colorat ce-am mai gasit, plimbat copilul cu bicicleta, primii pasi legati intr-o plimbare mai lunga ai bebelunei, facut Roseola (ok, asta n-a fost asa de fain :D), dat in leagan, tras cu arcul, copt vinete, mers la Brasov (frumos oras!), inot cu trupa, mancat bun in diverse locuri sau pe variate coclauri (aka la Trei Brazi sau eu mai stiu pe unde), facut gratar(e!), invatat lucruri noi, trait fara griji.

Aveam nevoie de asta. Intai pentru cel mic, cu care am putut sa petrec ceva mai mult timp si am putut sa ma ocup de el. Apoi pentru ei amandoi, a fost grozav, o mare vacanta. Si pentru mine, mi-a prins bine sa ma rup putin de toate si sa imi adun ideile si puterile. N-a fost usor (mdap, sa plec de nebuna cu doi copii in lume), nu toate planurile au iesit fix asa cum le gadisem (u know us, tipic!), dar la final amintirile sunt grozave.

So: we are baack!!!