31 July 2014

Ecuatie cu trei telefoane

Saga "eu si iPhone" continua... Mai precis:

- se dau trei telefoane iPhone (diverse generatii)
- se mai dau si trei cabluri si doua mufe din cele de bagat in priza (whatever their name is)
- telefoanele nu se incarca

Incetul cu incetul observ ca telefoanele mele nu se mai incarca. Intai mai merg, daca purced la permutari telefon-cablu-mufa... apoi cam mor toate telefoanele si mai ramane varianta "incarcat la computer", dar, culmea, un singur telefon si un singur cablu...

Ma duc la un service, omul de acolo imi face testele cu incacatorul lui (merge), cu cablurile mele si mufa lui (nu merge) Concluzia clara: cablurile toate au decedat (trei??? toate trei!). Am cumparat un cablu nou, maxcell (?), plec acasa fericita, mi se incarca telefoanele, lumea e roz cu vata de zahar.

Pana ieri. Cand iar nu mi s-a mai incarcat niciun telefon. Iar mor toate pe capete. La computer nu merg. Exceptand o singura data, aseara, cand dupa ce l-am pus in toate USB-urile si nimic, am reluat toate USB-urile, asa, la nervi, si brusc telefonul meu a inceput sa se incarce, doar ca azi de dimineata n-a mai vrut (tot telefonul ala, tot USB-ul ala si tot cablul ala) - in rest imi baga mesajul cu windows care nu recunoaste acest device. Asa ca reluam problema:

- se dau trei telefoane iPhone (diverse generatii)
- se mai dau si un cablu nou si doua mufe din cele de bagat in priza (whatever their name is)
- telefoanele nu se incarca

Asa ca sunt in ceata. Si se da problema de mai sus. Ce nu merge si eu ce fac? Celui care gaseste solutia ii voi oferi recunostinta mea vesnica.

29 July 2014

Lunea care a fost de fapt marti

Ziua de ieri cred ca a fost de fapt o marti deghizata in luni. Probabail ca satula de atatea suturi in coaste si comentarii despre cele trei ceasuri rele, ziua de marti si-a zis ca daca se da drept luni va vedea si ea cum e sa nu vorbeasca lumea in jurul tau doar de ghinioane si momente nefaste. Doar ca si-a dat in petec, nah, lupul-naravul-parul, asa ca lucrurile mi-au mers cumva pe dos ieri, intr-un stil obositor.

Distractia maxima a fost cand am traversat jumatate de oras pana la Decathlon, sa-mi iau bicicleta. Au un serviciu simpatic acolo: verificare biciclete si mici reparatii daca e nevoie, la cele cumparate de la ei, asa ca m-am dus si eu sambata cu Mitza mea, la un control de rutina. Nu de alta, dar e cumparata second hand, poate mai e ceva de calibrat, aliniat etc. Toate bune si frumoase, stabilim ca e gata luni la ora x si rog insistent (ba chiar las si numarul de telefon domnului amabil de la ghiseu) sa fiu sunata daca intervine ceva si nu e gata, sa nu ma duc degeaba.

Right. Evident ca nu era gata si angajatul de luni (altul decat cel de sambata) nu stia nimic, cazuse din copac, dadea din umeri. Ce m-a enervat insa cel mai tare: pai colegul a observat ca trebuie schimbat un sabot si x lucru... si se apuca sa le faca repede-repede. Tot dura prea mult pentru mine insa in plus, hei, asta a observat colegul tau la o discutie scurta cu mine, va rog sa-mi luati bicicleta in serios si sa o verificati cum trebuie, ce se intampla aici??? Prefer sa mai stea la voi dar sa stiu ca totul e ok, damn. Asa ca am traversat la loc jumatate de oras fara bicicleta, buf. Da, ma asteptam la ceva mai mult de la Decathlon.

Pe seara a urmat punctul culminant: pe sotul meu il doare o ureche (otita?), unde sa mearga, ce sa faca, era 22.00, eu ii vorbeam de mers la urgenta, el s-a dus la farmacia de jos. No bine, s-a intors cu niste algocalmin fiola, insa se pare ca distractia se extinde si catre a doua ureche asa ca imi reiau refrenul cu "mergi la doctor, mergi la doctor".

Insa in aceasta dimineata e prima data cand mandra domnisoara a facut pipi-caca la olita. Ole! Speram sa fie cu noroc :D.

28 July 2014

Hopa-mitica

Este de o veselie nebuna si ma fascineaza modul in care ia tot ce ii ofera viata cu incantare si bucuria unei noi descoperiri. Cand trebuie sa o imbrac imi vine sa... si sa... si sa... pentru ca zvarluga mea de fata crede ca totul e un joc. Jocul de-a "fugitul dezbracat prin casa", jocul de-a "eu incerc sa evadez cu orice pret" si jocul de-a "tu le pui, eu le scot". Si rade cu pofta de nici nu pot sa ma enervez pe ea, desi curge apa pe mine si imi vine sa ma las de meserie, insa cum sa nu te amuze cand eu reusesc sa o imobilizez intr-o fgura complicata de increngaturi brate-picioare ce imi permite sa ii pun sosetele iar ei noua situatie i se pare mega amuzanta si se porneste sa hohoteasca in cascade?

Sau cand stau la usa, chemand-o sa vina "sa mergem afara" si ea fuge sa se ascunda? "Hai sa punem pantofii" -ul meu e urmat de un chicotit vesel din cine stie ce colt al casei, cand eu deja sunt terminata, obosita moarta, incaltata si gata sa ies pe usa...  ii povestesc, ce frumos o sa fie afara, dialoghez... nimic, ea crede ca ne jucam. Ultima data i-am explicat ca iese pe usa desculta. Mda, a iesit, eu cu pantofii ei in mana si ea in labutele goale pe palier - ce s-o impresioneze, ei i s-a parut foarte interesanta chestiunea, gurai ei a luat forma unui O mare si plin de mirare, dupa care a inceput sa comenteze vesela trasenia, amuzandu-sa de mama focului. Right!

Orice fac e pentru ea o situatie noua, o provocare, intamplinata cu incantare. Pas de enervat sau facut ceva educatie domnisoarei Veselie-Carliontata! Lumea e a ei, de descoperit si cercetat, n-are grija, n-are treaba, totul e mega amuzant. Orice facem ea cade in picioare si rade cu pofta :-).

25 July 2014

Despre a creste un copil (sau doi)

Cand am dat jos limitele patutului si copilul nostru (deja maricel acum) a putut sa coboare singur din el, eram speriata ca va face cine stie ce boacana pe drumul dintre camera lui si dormitorul nostru. Poate va devia pe la bucatarie, unde sunt pericole, imi ziceam cu inima stransa... M-am gandit chiar sa incui usile celelalte, dar pana la urma le-am lasat asa. Si niciodata nu s-a oprit din drum. Uneori si noaptea, de cele mai multe ori dimineata,  auzeam (si acum mai vine, dar mai rar) lipait de pasi mici pe podea si ma ridicam in capul oaselor, sa il vad cum vine grabit la noi, intotdeauna cu iepurasul in brate. Din momentul in care a putut sa coboare singur din pat, dimineata a venit singur sa ne dea trezirea.

Surprinzator, dar domnisoara nu. Aceeasi lumina, aceeasi vizibilitate, aceeasi camera, aceeasi mobila... insa ea cand se trezeste sta in pat. De parca nu i-a trecut niciodata prin cap asa ceva, auzi, sa coboare ea singura si sa vina dupa noi! Mnope, principessa sta in varful patului si ne striga: "ma-maaa!!!". Cand vin, imi rade vesela, trag perdelele si de obicei se da singura jos din pat, ca sa plecam impreuna in sufragerie.

Si nu e singura diferenta: ea se cocoata pe tot ce gaseste, nu pofteste leagan, nu o intereseaza altceva... el nu s-a gandit in viata lui sa faca unele din cascadoriile care ii trec ei prin cap. Ea iubeste albusul de ou si nu vrea galbenusul... el iubeste galbenusul dar nu vrea albusul. Ea nu sta la schimbat de scutece, el nu s-a invartit in viata lui cat e in stare ea sa se rasuceasca. Ei ii e frica de mare, lui nu i-a fost.Si tot asa, astea sunt mici, insa diferentele sunt de toate tipurile si implica reactii diferite in contexte similare.

Right. Sa-mi mai spuna mie cineva despre cum e sa cresti un copil, voila, am crescut unul, ce bine ma pricep... Ia creste mataluta doi sau mai multi, sa vezi cat sunt de diferiti si vei intelege cat din asta e parentingul tau si cat e personalitatea lui. Si apropo de parenting: voila un articol interesant ("We make mistakes E-V-E-R-Y-D-A-Y. We regroup. We apologise. We get back to the drawing board and we try again.").

24 July 2014

Marea

Cand eram mica tin minte ca ne intrebam deseori intre noi "ce iti place mai mult, la mare sau la munte?" - intrebare cu iz de oracol care ni se parea noua ca ne defineste personalitatea. Pe vremea aceea decisesem mandra ca eu sunt genul "munte" - aventuriera cu un usor iz de "cool", voila. Realitatea e ca marea mi se parea cam plictisitoare: in afara de apa nu faceai altceva, stateaaaai cate e ziua de lunga pe prosop si te intorceai de pe o parte pe cealalta sub soarele arzator. Bleah.

Pe cand la munte le poti avea pe toate: ai chef de plaja - se poate, ai chef de balaceala - gasesti un rau cu apa limpede, ai chef de racoare - este cat cuprinde, ai chef de aventura, plimbare, cocotat - sa tot mergi... Bref, logica mea imbatabila era ca muntele iti ofera mult mai multe si nu prea te lasa sa te plictisesti.

Inca iubesc muntele iar drumetiile si peisajele ma fascineaza, insa observ ca pe masura ce au trecut anii am cazut la pace si cu marea, ba chiar mi-e dor de ea, am nevoie de ea. Mi-e dor de mirosul ala sarat, de fosnetul valurilor, de briza usoara, sa ma asez pe nisip la marginea ei si doar sa ma uit lung in zarea albastra in timp ce vantul imi incalceste usor parul. Intalnirea cu ea e ca o zi de sarbatoare.  Ca atunci cand esti obosit dupa un drum lung si te intorci acasa (parca simt in oase ca imi trebuie o vacanta la mare din cand in cand, sa-mi reincarc bateriile). Marea e o experienta personala in primul rand, una profund senzoriala: mirosul sarat, sunetele valurilor si ale pescarusilor, atingerea nisipului si a apei...  caldura pielii incalzite de soare si izul de sare impregnat in ea, sa le iei cu tine ca amintire pentru cateva zile. 

E o magie aici :D. Marea e o "ea" de care iti e drag si cu care astept sa te reintalnesti. Asa ca in fiecare vara ma trezesc mai nou ca imi e dor de mare si ca abia astept sa fug la ea. Si dupa ce o vad mi-e dor iar de ea.

Mi-e dor de mare.

22 July 2014

Probabilitati si nedumeriri

Dupa ce telefonul meu a decedat complet si am stat o zi fara el (Bu declarand solemn ca asta este, service-ul il mananca si oricum probabil trebuie schimbat), la finalul zilei m-am enervat si m-am dus la service unde i-am pus in fata bietului om doua telefoane inchise, trei cabluri si doua mufe de telefon :-). Cu mesajul blond ca "ceva din toate astea nu merge, dar nu stiu ce".

Foarte pasnic omul... le-a luat pe rand, testand cu cablurile lui la modul "asta merge, asta nu merge, asta merge etc." iar la final, surpriza, concluzia a fost ca toate trei cablurile decisesera sa cedeze in aceeasi perioada de timp. Trei (3!!!) cabluri de iPhone.

Sunt inca surprinsa de modul organizat in care obiectele din viata mea tin sa imi faca diverse surprize. Tipic mie stiu, dar serios, daca vrea cineva sa imi spuna ca nu se vorbesc intre ele... pfff... cum e posibil ca trei cabluri sa moara impreuna. Hmmm... relativ poetica treaba daca nu ar fi insemnat ca am ramas o zi intreaga fara pretiosul meu telefon.

Si tot din categoria "cum e posibil", iata ca anul acesta cineva din blocul meu pofteste sa isi faca un stoc generos de ardei copti. Bravo lui, doar ca, evident, prefera sa bucatareasca seara tarziu (inteleg, e cald) si din motive care imi scapa mirosul pare sa se adune tot la mine in dormitor. Nah, dormitorul meu nu e langa bucatarie, deci care erau sansele? Doua zile la rand sa dorm in iz de ardei copti... Oh, sper ca totusi considera ca a copt destui si nu mai trece la treaba si diseara. Sau poate trece la vinete???

Ah, si daca tot ma declar nedumerita azi:
Mergeam cu omuletul pe strada si langa blocul nostru se lucra ceva, era o groapa mare noua. Inauntru se vedea o teava asa ca am inceput sa ii explic omuletului curios ca este o teava de gaze, ca uite asa ajunge gazul in casa, la aragaz, unde incalzesti mancarea... Ca pe Jupiter, exclama el incantat. Jupiter?! Eu vorbeam de aragaz... ma mir eu. Nuuu, gaz, ca pe Jupiter... e o planeta cu gaz, imi explica el mai departe si nu pot decat sa ma intreb nedumerita: eu stiam chestiile astea la 5 ani???

21 July 2014

Si cand oi fi de "varsta a treia"...



Cam asa.

Regret ca nu am putut sa le fotografiez pe cele doua doamne intalnite azi pe o strada din Bucuresti. Meritau un loc aici: inalte, cu par alb frumos aranjat, cate un top pastelat, pantaloni bej, sandale... haine aparent simple dar elegante si frumos croite si potrivite, bonus, cate o pereche de ochelari de soare cat se poate de chic. Si o atitudine de invidiat. Chapeau!

18 July 2014

Lumea si noi

Mie imi place cand oamenii ne vorbesc pe strada. Cand sunt cu cei mici mai mereu ma opreste cineva cu un comentariu sau face un gest anume si imi place. Pentru mine inseamna ca le pasa, ca traiesc totusi intr-o comunitate, ca sunt oameni si e frumos cand domnul cu catelul iti zambeste si comenteaza incantat de cum se uita copila la patrupedul lui, ca paznicul se da linistit jos de pe bordura bancii pentru ca mandra care merge cocotata pe acolo sa poata trece, ca doamna din supermarket sta cuminte deoparte ca sa-mi treaca fata cu ditamai caruciorul si domnul de alaturi nu se supara cand un cos de cumparaturi trece razant pe langa picioarele lui si rade amuzat cand ma scuz, iar doamna de la casa incearca sa-mi convinga fata sa ii dea vanzatoarei produsul pe care il tine strans in mana, sa il scaneze samd.

Ce conteaza ca doamna de la bloc o intreaba de fiecare data cand ne vede (aproape in fiecare zi) fix acelasi lucru: "ai iesit la plimbare cu mami?", ca mai aud replici legate de caciula/ sapca sau cum copilul meu e in balti, ori ca in entuziasmul ei de a o ajuta astazi o doamna aproape ca a facut-o sa planga pe miss carlionti... mie imi place si daca ni se vorbeste politicos ma bucura genul asta de reactii. Da, mi se spun si mie diverse, zambesc politicos si imi vad de ale mele... cand veneam de la dentist si caram copilul mare anesteziat in brate am auzit si eu ca "esti prea mare sa stai la mami in brate" si adesea mi s-au oferit diversi sa "iau eu cu mine fata", nah, bine, si ce, replicile mele sunt amabile si scurte - asa ceva niciodata, sa stie copilul, sa auda clar. Si aud si ceilalti, chiar daca poate nu inteleg, aud si le trece si lor pe la ureche cum ca sunt altii care gandesc altfel pe lumea asta si poate nu-i asa o chestie inteligenta de spus oricui si orcium pe strada. Insa oamenii nu fac asta cu rautate, ci din nestiinta si de cele mai multe ori prefer sa retin amabilitatea, dorinta de a intra in dialog, zambetul, conexiunea.

Lumea zambeste mai larg si e mai amabila cand e vorba de copii si mie imi place asta. Iar cand sunt fara copii... pfff, ma simt invizibila :D. Cred ca ar trebui sa-mi inventez un ecuson, ceva: "Mama a doi copii adorabili. Smile and be nice, please".

17 July 2014

Marul muscat

Intamplarea face ca lucrez pe computer de cand un Mac era un obiect de lux pe care nu prea ti-l perminteai acasa. Asa ca am invatat pe PC. Si am lucrat pe asa ceva pana acum, cand am un Mac la work. Evident ca nu inteleg prea multe din sistemul de operare si smecheriile normale... ma termina tastatura stricata care "nu se poate repara pt ca e de Mac si cu astea nu avem ce face"... m-am impleticit in tastatura cu diacriticele amplasate ciudat in romana (norocul meu ca m-a luminat cineva pe fb, moment de maxima fericire)... m-am mirat de unele lucruri ca sunt altfel... si inca mai incurc ctrl cu cmd (da' de ce trebuie sa fie pe dos???). Banalitati, stiu, insa cand lucrezi repede instrumentele trebuie sa sutina si sa lase sa se desfasoare liber gandul si e cam frustrant cand eu stau sa caut click-uri si taste, dar bon.... nimic nou sub soare.

Am mai schimbat computere. Am mai schimbat si programe si n-am sa uit socul trecerii de la transparenta in Corel la cea in Illustrator (omg, ce bataie de cap!) sau distractia cu "prinderea nodurilor".  Ori trecerea din 3D Max in Cinema 4D... parca iti leaga brusc cineva o mana la spate si te pune sa lucrezi :D.

Dar in fine, noi sa fim sanatosi, in continuare boscorodesc pe margine insa nu e o trauma majora. Mac e fain, design adevarat, il invat eu si pe asta...

La iPhone insa... acolo imi permit sa spun ca sunt imposibili. De la iTunes care nu, mie nu imi simplifica viata ci mi-o incurca, pana la telefonul care dupa 4 ani de utilizare a inceput sa cedeze (scuze dar nu, patru ani nu mi se pare mult), la iCloud pe care nu il inteleg si filmuletele video care nu ma prind de ce nu se descarca acolo (?), la aceleasi filmulete video care descarcate varianta "periferic nou- luam filmulete" nu mai merg pe niciun computer, la cele doua incarcatoare si jumatate (unul e doar un cablu) care nu mai incarca doua telefoane iPhone (say what???) - in fine, unul dintre ele, cu un anumit cablu dintre toate, merge incarcat pe computer. Si vorbim de telefonul meu cel nou, pentru ca refuz sa cred ca la 1 an si jumatate e vechi, da?

My song for today



:D

15 July 2014

Meteo-boscorodeli

N-am nimic cu vremea aceasta desi zau ca nu m-am mutat la Londra din ce stiu si daca tot e vorba de ploile de acolo pai sa mai importam si alte lucruri. Cum ar fi poate ceva mai multa politete. Poate si ceva clasa. Sau autobuzele alea etajate, ca tare l-ar mai face fericit pe baiatul meu...

Ce ma deranjeaza rau-rau este durerea de cap constanta. Presiunea atmosferica e de vina si nu mai poot, ma doare rau, iau pastile si nu trece, ma omoara zapuseala asta coplesitoare, ca o plapuma mare de abur cald in care ma scufund si o moleseala de care doar o ploaie zdravana si racoritoare ma mai poate scutura, dar si ploile sunt de multe ori calde si inabusitoare si ele.

Asa ca sunt chinuita, vreau o gura de aer proaspat si un cap limpede, nu-mi pasa de vremea de la Londra sau de la Bucuresti, sa ploua, sa se dea peste cap anotimpurile si sa se invalmaseasca sezoanele, fie, dar imi vreau sirul gandurilor clare inapoi.

Urasc vremea asta, ma termina, vreau sa fug si n-am cum sa fug, aerul conditionat nu ma salveaza, nu-mi place vara torida - ploioasa. Ma doare capul, cum ma salvez?

"... ne-a topit pe toti orasul / A fugit chiar si arcasul / Nimeni nu mai vrea nimic / [...] daca nu plec ma transform"


14 July 2014

Fratii

- Nuuu, nu e voie! striga el indignat, si vocea ridicata ma face sa scot curioasa capul pe usa bucatariei. Cei doi sunt in capatul holului, iar el insista rastit: nuuu, nu face asta!!! ceea ce o determina pe sora lui sa se uite nedumerita la el si sa izbucneasca intr-un torent de lacrimi. Ma apropii grabita: i-am spus ca nu are voie dar nu se opreste! exclama el suparat. Si apoi imi explica despre ce e vorba: ea isi tot rupe coaja de la juliturile de pe genunchi (a cazut acum cateva zile ) si el vrea sa o opreasca pentru ca nu e bine, nu trebuie sa zgandari ranile, trebuie sa le lasi sa se vindece, dar nu intelege!!!.

-------------

Stau amandoi pe canapea si mananca bucati de mar dintr-un castron pe care l-am pus intre ei. Cand se termina, mandra ma cheama si imi da vasul gol, gesticuland ca mai vrea. Mai vrei mere?, o intreb. Cu un gest scurt mi-l indica si pe fratele ei. Mai vrea si el? zic eu, iar ea raspunde incantata 'aaaa (=daa) in timp ce el mormaie concentrat eu nu mai vreau mere... Moment in care ea il bate usor parinteste pe cap, ca o mama grijulie care "stie ea mai bine".

11 July 2014

My song for today




Pentru cei cu inima tare W.A.S.P. - Murders In The New Morgue (Chainsaw Charlie)

10 July 2014

Picaturi de bucurie

Am sa fiu cinstita: nu imi place viata asta in mod deosebit. Sigur, am o groaza din lucrurile pe care mi le doream si comparat cu sitiuatiile cu adevarat dramatice si cazurile disperate eu stau pe roze. Insa fiecare vede lumea de la inaltimea muntelui pe care sta si de aici, de pe dealul meu... oaza aia de liniste si pace la care visez, preferabil cu flori la pervaz, iarba in curte, dimineti tihnite si dupa amieze lenese ce trec agale... e cam departe. Totul e rutina, balamuc, haos, nebunie, disperare. Nu  imi place serviciul cu ore fixe, nu iubesc haituiala si tot ce ne-am facut singuri, custile pe care ni le-am construit si decorat frumos cu produse luxoase si nume cat mai pompoase, unde totul, dar totul costa bani. Viata in sine e o porcarie, un galop spre naiba stie ce, o disperare pe care nu o mai inteleg de mult, cu oameni inraiti si deveniti peste noapte egoisti si meschini.

Si viata mea e un balamuc, o haituiala continua si am momente in care imi vine sa ma asez jos si sa spun ca imi ajunge, asta este, iata limita mea. Am avut si clipe in care mi-a cazut cerul in cap si chiar recent am incasat un colt ascutit din tavanul ce m-a izbit direct in moalele capului - e greu sa ti se mai para ceva frumos dupa asta. Am vazut oameni care se scufunda in mazga cotidiana si o lasa sa ii sufoce. Mi-e teama de asta, mi-e teama sa nu ajung asa, mi se pare ca viata traita asa e in van.

Alegerea mea e sa-mi caut supape, clipele mele de bucurie. Imi place o carte buna, iubesc diminetile mele in parc, ador un frappe al meu-doar al meu, orasul e frumos cand circuli la alte ore decat puhoiul de oameni, viata e mai buna cand iti oferi mici evadari.

Ieri de exemplu... m-am suit in masina si am condus pana la work unde am predat o lucrare ce-mi picase cam brusc in brate si a reprezentat o provocare... cand am adus masina acasa  am scos din portbagaj motoreta de plastic a copilei mici, bicicleta copilului mare si bicicleta mea, am varat la loc bicicleta copilului si motoreta ei (dap :D) apoi am depliat bicicleta mea si am pedalat pana la biblioteca, unde am facut abonamente si de unde am plecat pedaland cu ditamai rucsacul greu de carti in spinare... am ajuns la masina, am pliat iar bicicleta, am scos tot ce era inauntru, am bagat toate la loc, inclusiv bicicleta mea, care trebuie intotdeauna pusa cel mai jos ca altfel nu intra tot arsenalul de dracovenii cu roti (asa ca de fiecare data scot tot-bag tot, ufff)... mi-am luat rucsacul cu pietre de moara in spinare si m-am oprit la Mega, unde am facut o aprovizionare. Ajunsa acasa, am gatit (ciorba si tarta cu spanac - asta a fost un hit) si in timp ce tarta mea era in cuptor am intins rufele puse la spalat cand m-am apucat de gatit, apoi am plecat cu masina sa o iau pe cea mica de la ai mei si impreuna cu ea m-am dus sa il iau pe cel mare de la gradi, ne-am oprit sa luam fructe de la taraba (ah, ah, am plecat cu un pepene galben in spinare, greu, dar cei mici se bucurau prea tare), dupa care ne-am dus impreuna in parcul de langa casa.... Finalul zile a fost acasa, mancare si programul de culcare (care a inclus si doua carticele citite omuletului).

Sa pici lat si nu alta, sa imi mai spuna cineva ca nu fac nimic toata ziua... Insa in echivaletul "pauzei mele de pranz" eu am ales sa ma duc cu bicicleta la biblioteca - aia a fost supapa mea, momentul meu si doar al meu pe ziua de ieri, bucuria care mi-a incarcat sufletul. Nu ca restul zilei a fost oribil, dar cred ca avem nevoie de asa supape (eu una clar am) altfel o luam razna. Planul meu e sa le cultiv, cine stie, poate se aduna intre ele si candva (desi ar fi mai simplu sa castig la loto :D) viata mea sa fie formata din mai multe "din astea" si mai putine "din alea". Nu poftesc sa dau nimanui lectii si nici nu am pretentia ca am inventat roata, imi amintesc doar mie, sa nu uit...  My two cents: lucrurile bune in viata asta nebuna vin in picaturi mici de bucurie si pe unele dintre ele ti le poti construi singur.

09 July 2014

Chez moi

Sunt cateva locuri in orasul acesta unde ma simt ca acasa, care sunt "ale mele" si refuz sa le consider altfel, orice ar fi. Una e casa din varful dealului, in centru, treci de biserica si e acolo, cu poarta cu bumbi, scara in sprala si geamurile care dau spre terenul de tenis - n-a fost prima noastra locuinta, insa acolo am stat cel mai mult cu familia mea, acolo am avut prima mea camera si acolo sunt "acasa" orice ar fi, chiar daca nimeni dintre ai mei nu mai locuieste de mult acolo. Mai e Cismigiu, parcul meu de suflet, ce conteaza ca acum il tradez cu nerusinare cu altele mai putin aglomerate la vreme de weekend si mai prietenoase cu biciclistii si pasionatii de stat pe iarba - in Cismigiu ma simt stapana. Si tot asa... cateva locuri "ale mele" in orasul acesta aglomerat si mare si mult, locuri de care ma leaga ite invizibile si unde ma intorc mereu cu drag.

M-am intors "acasa" recent, intr-unul dintre aceste locuri. Sunt absolventa de Scoala Centrala si, mdap, chiuleam la Institutul Francez - in biblioteca de acolo ma pierdeam cu orele, imi faceam temele, ma amuzam cu colegele. Acum ca imi amintesc, ma mir si eu de nonsalanta cu care ii explicam profesorului de istorie ("Slash" :D, ii spusesem asa pt ca era tanar si cret, ma intreb daca i s-a pastrat porecla, daca da, de la mine i se trage) ca am avut de returnat o carte la biblioteca si voila, de aceea am lipsit de la ora lui, pfff, cata minte, nororcul meu ca se intimida el mai tare decat mine. Nu mi-a placut istoria, imi plac povestile ei (a se citi Henri Troyat :P), insa datele si faptele si lucrurile seci pe care le invatam noi in scoala nu s-au lipit niciodata de mine.

Nu stiu cum m-am pierdut de mansarda larga, luminoasa si confortabila unde imi placea sa ma invart printre carti... cert este ca mi-am refacut abonamentul si, mhm, bonus, le-am facut si copiilor (planuiesc sa-i invat sa imprumute carti asa ca am sa le fac abonamente in cateva locuri). S-au mai schimbat lucrurile... biblioteca s-a mutat la parter si nu mai are farmecul de atunci si parca nici asa de multe carti, curtea are o terasa simpatica si un rastel de biciclete (mdap, m-am dus cu bicicleta), dar ce conteaza, eu ii stiu prea bine podelele care scartaie si usa grea de la intrare si tot m-am simtit in largul meu acolo, eram la mine, in mediul meu cunoscut, era doar o intoarcere acasa.

Oh, da, mi-am propus sa recuceresc orasul, urmeaza o vizita la British Council - stay tuned... (oare are rastel de biciclete? :D).

P.S. Mi-am luat benzi desenate cu Asterix si Obelix :D

07 July 2014

Jurnal de bebeluna devenita omulet - 2 ani

Cretulina mea a implinit ieri 2 ani si mie mi se pare ca e finalul unei ere :D. S-a desprins de mine, iese din cuib si e gata sa cerceteze lumea, gata... bebeluna mea a devenit o suma de contradictii adorabile, semn ca lucrurile se schimba.

Nu mai e bebelus, dar inca mai e moale si catifelata... freamata toate de curiozitate si personalitate dar tot mai are nevoie de mine sa fiu acolo, langa ea, sa-i intind mana... nu vorbeste insa ne intelegem de minune... ii sclipesc ochii de curiozitate dar tot mai are privirea aceea limpede si clara a copilului gata sa absoarba cu inima deschisa tot ce-i ofera lumea... s-a lungit dar tot mai e plina de curbe si gropite.

A crescut, vizibil. E mai inalta, mai sigura pe ea, mai plina de personalitate si capoasa (story of my life! al doilea copil capos, bifat :-))).

Tururie povesti intregi, cu intonatie si mimica... zice un "aaaa" adorabil (moale, cu gura deschisa laaarg, a incantare) in loc de da, l-a transformat pe Bunu in "momo", bicileta e "zlota", apa a ajuns "apa" in sfarsit, cand o intrebi cati ani are zice mandra "doi" si ii raspunde vesela "moco'v" fratelui ei (topit dupa pronuntia ei) cand el ii cere sa repete cuvantul morcov.

Si daca tot vorbeam de el: il iubeste f mult, e un soi de zeu personal si, culmea, seamana fizic incredibil de mult cu el (plus ca alearga la fel ca el, face pa-pa la fel ca el).  Domnisoara insa da si pupici :D, se cocoata peste tot si ma sperie al ei curaj inconstient, mananca orice (ha :D), se descalta singura si isi pune frumos fiecare soseta in pantofiorul aferent, se incalta cu incaltarile altora cu mare incantare si se bucura sa ne fure palariile/ sepcile/ casca de schi (in fine, tot ce ii pica in mana), adora baia si sa se balaceasca, e curioasa foc si vrea mereu sa cerceteze tot, fara frica.

E carliontata si dulce si rade cu un ras plin, din suflet si rasul ei iti umple inima si iti panseaza ranile. E moale si calda, cu privire ghidusa si trupul ca un arc, gata mereu sa zvacneasca spre o alta directie. E minunata, pura si plina de freamat, curioasa foc, dornica sa afle/ sa cerceteze/ sa exploreze/ sa absoarba informatii/ sa vada si sa afle tot... E puiul meu, sufletul meu, bucatica mea de soare.

04 July 2014

Intalnire de gradul III









Meet Blackie. Vecina noastra :D. E prietena cu mult mai timida Roschi, cascadoare impresionanta si ea, absenta momentan. Omuletul le-a dat numele acestea, Blackie si Roschi deoarece au blanitele neagra respectiv roscata.

Blackie se apropie suficient de mult incat sa se suie pe bocancul tau sau sa-ti bata in geam dupa alune si, in general, sa dea ture in jurul casei cu orele. Ii plac foarte mult alunele si are o tehnica grozava in a le selecta pe cele bune si a le rontai grabita, in timp ce isi infoaie coada...


01 July 2014

There was an error in this gadget