24 June 2011

Mame rele, mame bune

Acum o generatie, doua (?), teoria spunea ca un copil trebuie sa stie de frica parintilor. Vina atarna pe umerii lui: vina de a nu invata in timp util, de a nu respecta regulile, de a nu intelege, percuta, reactiona, de a nu face, de a nu... ceva.

In prezent teoria este alta, iar vina a fost exclusa incetul cu incetul din universul copilului, fara ca ea sa dispara totusi in neant. Nu: ea doar s-a mutat pe umerii mamei, coplesita de multitudinea de studii si opinii exprimate (in opinia mea) pe un ton ceva mai categoric decat trebuie. Din cauza tonului radical folosit de cele mai multe ori si a sentintelor cu iz de judecata, mama a ajuns sa se simta vinovata daca isi pierde rabdarea (fie si pentru o fractiune de secunda), daca nu isi lasa copilul sa faca ce vrea, daca ii da lapte praf, daca ii da antibiotic, daca (nu) doarme cu el in pat, daca ii da o prajitura din comert, daca il tine in carucior si nu il plimba in spate/ brate mai mereu, daca i se intampla o data pe an sa isi piarda cumpatul si sa tipe la copil (sau, mai rau, sa ii dea o palma peste mana sau fundul bombat de scutec), daca il forteaza sa faca ceva (fie si spre binele lui), daca nu isi lasa copilul descult cand incepe sa mearga, daca ii da suzeta, daca se intoarce la serviciu, daca ii mai face un fratior sau o surioara (si la ce distanta de primul, ma rog), daca foloseste plastic cu BPA, pui de la supermarket si legume de la turci, daca il imbraca in roz sau bleu, daca ii da pistoale sau papusi, daca nu apeleaza la scutece refolosibile si creme bio, daca merge la piscina cu clor, daca ii da ciocolata, cartofi prajiti sau paine goala si daca isi doreste, fie si pentru cinci secunde, sa fie singura.

Vina ne cocoseaza zi de zi, dublata de indoiala ca poate nu facem ce trebuie, ce e bine, cum e bine... oare ne indrumam copilul pe calea cea buna? Sau suntem mame rele?

Ideea e ca nu, nu sunt neaparat pro sau contra celor insirate mai sus, nu asta imi doream sa spun sau sa dezbat, ci ca sunt impotriva modului acesta de a pune problema. Sunt impotriva ideii ca exista un singur mod, o singura varianta buna de a creste un copil, sunt impotriva lipsei de toleranta pentru alegerile altora sau experientele lor de viata. Nu, nu suntem mame rele, mamele rele sunt cele care isi abandoneaza nou nascutii la ghena, cele care ii leaga cu lanturi de piciorul patului, care ii bat, ii umilesc sau ii trimit la cersit, in mizerie... etc etc. Eu asta cred ca inseamna mama rea si ele sunt cele pe care trebuie sa le condamnam, iar restul... sunt MAME, pur si simplu, cu temeri si mii de intrebari, dar mai presus de toate cu multa, enorm de multa iubire pentru sufletul mic pe care il au in grija.

Si cum nu cred ca exista un singur mod de a creste un copil, nu, nu inteleg radicalismul. Fiecare alege ce i se potriveste, ce functioneaza la propriul copil si ce se aplica ritmului de viata al familiei proprii. Ce mi se potriveste mie e posibil sa nu mearga la altcineva, eu nu pot decat sa imi povestesc experienta, sa dau un sfat, sa accept persoana respectiva asa cum e sau sa ma indepartez daca e mult prea diferita de mine. Si mai cred ca fiecare are dreptul sa isi traiasca maternitatea asa cum ii este dat, iar daca unele persoane vor spune adevarurile lor personale, fie ele cat de inconfortabile, asta nu le face mai putin mame sau mai putin iubitoare. Maternitatea vine la pachet cu dificultati de adaptare sau fara, cu depresii sau nu, cu dorinta de a pastra controlul sau abandon total, cu crize de furie si neputinta, cu daruire obsesiva sau control la maxim... hai sa nu pretindem de la toata lumea perfectiune si norisori pufosi.

Cred sincer ca mamele au destule pe cap ca sa mai fie loc sa se simta si vinovate pentru alegerile pe care le fac iar eu una, in momentele mele de liniste, cand nu ma intreb retoric daca imi indrum piticul pe drumul cel bun si daca nu ii produc cine stie ce traume in copiarie (pfff, dileme de mama!!!), ei bine, in momentele mele de luciditate maxima imi jur in barba sa nu condamn pe nimeni si sa nu las pe nimeni sa ma faca sa ma simt vinovata ca imi cresc copilul cum il cresc (ok, exceptand cazurile de reclamat autoritatilor, normal). Cred ca daca am gasit o formula care merge pentru familia noastra si daca cel mic e fericit, sanatos, rade, are pofta de viata si stie clar ca este iubit neconditionat... sunt pe drumul cel bun. Il iubesc si asta e tot ce ar trebui sa conteze: nu sunt o mama rea si refuz sa ma simt vinovata, il cresc dupa cum simt si, bottom line, dincolo de deciziile luate pe baza de educatie, bun simt, inteligenta proprie si documentare riguroasa (:D), sper ca iubirea materna si instinctele alea incastrate undeva prin ADN-ul meu isi vor face treaba.

27 comments:

Simona said...

Tu iei decizii bune dar imagineaza-ti mamele care dau copiilor sa bea apa care nu e potabila sau fac alte lucruri din inconstienta. Simplul fapt ca esti mama lui nu e absolut suficient, trebuie sa fii parinte responsabil, iar parintii care nu sunt responsabili trebuie sa aiba niste reguli de urmat. Si ar trebui sa asculte cand li se spune ceva chiar daca ii deranjeaza critica.

Xelomon said...

Sunt de parerea ta, desi "vinele" in cazul meu sunt diferite.
Io ma simt "judecata" pentru ca dorm cu copilul in pat, pentru ca inca mai suge si nu e complet diversificata si intarcata, ca nu vreau sa-i dau capsuni/dulciuri/albus/pufuleti la 10 luni, ca nu o plantez la bunica-sa pentru 6 luni.

In general, unele critici sunt intemeiate - sunt lucruri pe care se intampla sa nu le stie o mama... sa nu dea miere unui copil mai mic de 1 an. Sau nu sa dea aspirina.
E bine sa ascultam criticile si sa le insusim, daca e cazul. Asta presupune niste nervi elastici, din care copilul face prastie si elastic.

Simona said...

Bun post. Si foarte adevarat. Si stii cum e, orice ai face si oricat de bine crezi ca le faci pe toate, tot se va trezi cineva sa vina la tine sa s-ti insufle vreo vina, asta e lumea. Trebuie sa ne bucuram ca avem un creier in cap si ceva suflet in piept, si le folosim asa cum ni se pare ca e cel mai bine pentru creatia noastra, restul sunt amanunte neesentiale :-)
Va pupam!

maria said...

multumesc, alina :)) pentru ca da, esti prinsa la mijloc cumva intre moda cea veche- spune-i sa stea locului, de ce face aia, nu e voie nimic- si moda de azi- ah, ce daca vrea sa se tavaleasca in rahat, e bine pentru dezvoltarea lui, nu-i frana imaginatia. si sa stii, eu deja ma simt vinovata ca peste o luna as vrea sa plec in concediu fara smaranda :))

Zu said...

@Simona: nu la asta ma refeream, tu ai dreptate in ce spui - sfaturile si informatiile sunt tare utile si orice parinte are pe umerii sai o responsabilitate mare, formarea unui bot de om :D, si acest lucru nu trebuie ignorat - insa eu ma revolt impotriva sentimentul de vina, impotriva presiunii induse de societate: spectrul acesta al perfectionismului si judecatile gen sentinta exprimate pe un ton radical impresioneaza usor o tanara mama, dandu-i fiori pe sira spinarii si facand-o sa se intrebe de n ori daca e potrivita in functia asta de mama, daca nu cumva e o mama rea...

@Xelomon: ah, am uitat de pufuleti :D (nici eu nu i-am dat pana haaat, tarziu... si nici acum nu prea primeste, doar daca nu mai am loc de intors). Exact la genul de lista ca cea insirata de tine ma refer si eu, nu la deciziile de bun simt, ca majoritatea dintre noi ne informam si respectam cu strictete regulile elementare (nu ii dam miere pana la un an, avem mare grija cand si cum ii schimbam scutecele, cand il diversificam etc), zic eu ca nu aici e problema, ci la multitudinea de maruntisuri care pot functiona in ambele sensuri: se poate si sa dormi cu cel mic, se poate si sa doarma singur, sunt doua variante din care fiecare e liber sa aleaga ce i se potriveste (de exemplu). In legatura cu acestea una m-am cam saturat sa simt cum ma pandeste vina cam la fiecare decizie cat de mica pe care o iau in legatura cu copilul - mai ales ca meseria de mama e suficient de grea si da, iti face nervii prastie si elastic suficient de mult :-)).

@Simona: Multumesc. Cam asta am vrut si eu sa zic, dar tu ai sintetizat in cateva randuri :-)) - parca e cam prea multa lipsa de toleranta in jur, mai ales de la celelalte mame, iar asta ma uimeste cumva si, of, ma oboseste ingrozitor de tare.

@Maria: :-)) exact, ai pus punctul pe i cu chestia cu moda veche si moda de azi, eu ma cam zbat intre ele si am o prietena pe care o mai sun si ne vaicarim in duet...

P.S. Eu vreau sa stea la bunici pentru o luna - teoretic e minunat, scapa de caldura crunta din Bucuresti, se bucura de o curte mare cu iepurasi si alte animale, poate ajunge si la o salina, o sa fie super rasfatat... dar cumva tot ma simt usor vinovata ca ma despart de el :-( (mai ales ca ideea libertatii mele ma si incanta putin, of, asta ma face sa ma simt si mai vinovata :D).

g.cojocaru said...

ai lovit exact acolo unde doare. Cel putin pe mine. Sunt n perspective si n+1 sfaturi! ... Echilibrul asta, bata-l vina, e cel mai greu de gasit. :( ... probabil ca nu vom scapa de incertitudini si temeri, toata viata... dar asta inseamna ca ii iubim si ca ne pasa, nu? ;)

Oana said...

Multumim, multumim! si pentru noi, celelalte mame care gandim la fel dar n-am scris despre asta:)

maria said...

a, eu vreau sa o las 2 saptamani si mi se pare ca o abandonez :)) desi imi amintesc ca noi plecam in vacante- tocmai ca sa nu ne tina in bucuresti- cu diverse cunostinte ale parintilor si n-aveam nimic. nici nu plangeam, nici nu sufeream, nici nimic. sa fim seriosi, cumva cred ca e mai periculos curentul de acum decat ala vechi

Zu said...

@Gabi: da, si e chiar cum se spune: copil mic- probleme mici, copil mare- probleme mari, asa ca ma tem de chestiile cu care o sa imi bat capul cand va avea 16 ani, de exemplu :-))

@Oana: Multumesc, am scris putin cu naduf :D (cand vad diverse certuri intre mame ma necajesc pentru ca mi se pare ca ne dam singure la cap)dar ma bucur mult sa vad ca nu sunt singura care gandeste asa.

@Maria: Pentru mame, sigur: o sa albim inainte de vreme si o sa dam in diverse boli pe baza de stres :-)). Din proprie experienta iti pot povesti ca e super ok pentru copil, doar ca la revenirea acasa o sa aiba o perioada de dependenta. Asta pentru ca noi am si am plecat de acolo in timp ce dormea, am zis ca e mai usor asa... insa cu mintea de acum cred ca e mai bine sa iti iei la revedere, altfel ramane usor speriat ca la fiecare iesire a ta pe usa e posibil sa nu te mai intorci - la noi asa a fost si cand a revenit acasa se trezea noaptea sa ne caute, sa fie sigur ca suntem acolo - si cred ca e mai bine sa stie ca doar cand ii spui tu la revedere si tot bla,bla-ul aferent inseamna ca pleci cu adevarat.

Ada Demirgian said...

Bucurati-va ca aveti unde duce copiii si lasati-i sa se bucure de bunici. Nu va mai faceti atatea probleme, nu uitati ca sunteti in primul rand oameni, femei, apoi mame. Dupa ce va incarcati bateriile intr-o vacanta sau va vin copiii acasa de la bunici, altfel veti avea rabdare pentru ei.
Viata e frumoasa, zau. Cat despre presiunile sociale, screw them. Voi stiti ce e cel mai bine pentru copiii vostri si sunteti cele mai bune mame din lume pentru copiii vostri. Desigur, cata vreme nu dati in extreme inimaginabile. Howgh.

Dana said...

waw,waw , exact la asta ma gandeam in ultima vreme , in loc sa ne ajutam intre noi , ne condamnam intre noi , parca e competitie si nu mai tinem cont daca ne sau i se potriveste copilului ci facem asa ptr ca e noul trend si chiar daca am vrea sa facem ceva dupa moda veche parca ne e frica , frica de catalogare si de discriminare .

Fiecare mama ar trebui sa faca asa cum simte ea ce e bine ptr toata lumea , ptr ca sa nu uitam ca pe langa mama si copil mai este si sot si poate alt copil si actiunile noastre ii influenteaza si pe ei .

mariamirabela said...

Eu nici macar nu mai pot citi astfel de lovituri "fine" sub centura de mama. Nu, multumesc, imi ajung vinile de care ma acuz singura, nu-mi trebuie sa mai aud si pe altcineva cum critica nu stiu ce decizie. Si daca ar critica-o si ar pleca la vinile ei, ar fi una, dar nu: se critica si se critica si se sare la beregata si apoi se mai critica putin, iar beregata se tine strans si incepe sa se traga de ea in toate partile. Ei bine, eu asa ceva nu vreau sa aud, sa citesc si nici macar nu vreau sa-mi treaca pe la ureche. Asa, pentru Zen-ul meu.

Zu said...

@Ada: Howgh! :-)))

P.S. Eu chiar cred ca exista un prag al solicitatii propriei persoane si oboselii in care e mai bine sa imi ia cineva copilul de langa mine :-)). Nu ca il bat sau altele mai rele, ci ca nu mai am rabdarea necesara sa ii raspund calm si zambitor si mi-e ca incep sa devin o persoana irascibila si tafnoasa, adica exact exemplul pe care nu vreau sa i-l dau.

@Dana: da, ca bine zici de frica, parca ne e frica sa nu fim etichetate de cei din jur, in special de celelalte mame, care in loc sa ne fie aliati de multe ori devin criticii cei mai duri. Ar trebui sa nu uitam ca fiecarei familii i se potriveste altceva, dinamica unui cuplu, unei relatii... viata fiecaruia... sunt diferite, asa ca alegerile se fac si in functie de context.

@Mariamirabela: mie imi vine sa-mi pun mainile in cap, a groaza, cand mai vad discutii de genul celor de care amintesti - ma sperie ca intr-un grup de femei, teoretic cu interese similare si 0 motive de cearta, se ajunge inevitabil la ciondaneli absolut aiurea si ca "se vrea sange". De ce? Ca doar nu suntem niciuna mame cu adevarat rele, toate ne dam de ceasul mortii cum sa facem mai bine pentru cei mici, zau asa... Nah, de exemplu noi doua: am avut cateva discutii legate de copii si fiecare am invatat una de la cealalta diverse lucruri care ni s-au parut interesante ca abordare si am zis noi ca ni se potrivesc, iar acolo unde nu ne-am potrivit, ok, nu a fost bai... si gata.

mariamirabela said...

Zu: cred ca noi doua suntem prea "pasnice", de-asta nu am vrut sange. Adica pe mine nu ma doare absolut deloc sa vad ca cineva alege caruciorul si spune ca nu vrea in vecii vecilor sa auda de purtat in brate sau ca a alaptat 1 luna si i-a ajuns pentru o viata. Pot sa traiesc foarte bine cu deciziile ei atata vreme cat nu vizeaza copilul meu. Ok, vrei parerea mea, iat-o, dar sa nu ne luam de par.

Dar ai dreptate cu pragul oboselii in care e bine sa-ti ia cineva copilul de langa tine: mie mi se intampla la cateva luni o data sa nu ma recunosc: ridic vocea la copila, ma enervez si o cert sau ma arat impasibila si rece pentru ca m-a "suparat" cu nu stiu ce. Si-mi vine sa-mi dau palme ca sar calul, dar este ceva mai presus de mine... Off, si apoi imi fac mea culpa si-mi cer iertare. Cred ca voi deveni emblema mamelor ce ridica vocea la copil si apoi mor de vina.

Zu said...

@Mariamirabela: :-)) zau daca ma vedeam in postura de "pasnica" dar, da, ai dreptate. Nu inteleg de ce atata inversunare, mai ales ca toate, sunt sigura, am trecut prin faza aceea in care abia am nascut si toata lumea din jur stie mai bine decat noi ce e de facut. Eu am urat partea aceea si mi-am propus sa dau cu mare drag oricui orice informatie are nevoie (ca doar stiu si cat de utile sunt) dar sa nu ma bag in viata omului. Si cum spui si tu: nu sufar daca lumea nu alege fix varianta mea, ca doar nu sunt eu experta, mi-e si greu sa ma iau atat de in serios, am un copil de doar 2 ani si inca foarte multe de invatat, plus ca, oricum, doar in timp am sa aflu daca am facut alegerile bune.

Sotul meu inca nu s-a prins cat de serioasa e ideea cu "cineva sa-mi ia copilul, acum, ca devin periculoasa" :D, insa eu cand simt ca derapez imi sun prietena si ne vaicarim in duet :-)) - ea intelege.

mariamirabela said...

Zu: poate ar trebui sa sun si eu o prietena, cum faci tu. Buna idee, multumesc!

Si ai dreptate: nici eu nu ma pot lua atat in serios, scrisesem asta si apoi am sters, punind alte cuvinte in loc.

Dana said...

Merge bine faza cu o prietena , si eu fac la fel , o sun si ma plang de tot ce nu-mi convine si ea imi zice , stai linistita ca o sa vina altele si mai grele , si ca toata lumea trece prin incercari din astea , facem psihologie cu schimbul :)

Xelomon said...

Ma simt usurata sa vad ca nu doar eu am probleme cu "baby overdose". Dupa 4 saptamani de stat cu copilul non-stop am simtit ca o iau razna.
Dar asta nu inseamna ca sunt pregatita sa-mi las copilul juma' de an la tara si s-o vad o data pe luna.
Incerc sunatul unei prietene, sa ne vaicarim impreuna. Schimbul de copii pentru o ora merge?

mariamirabela said...

Xelomon: merge si schimbul, dar doar intr-un sens: toti la tine sau toti la mine. :)

Zu said...

@Mariamirabela: :D prietena la nevoie se cunoaste si e tare bine sa ai numarul uneia la idemana, pentru vaicarit. Cand era bebe mic si avea una din zilele alea in care statea agatat doar de gatul meu si trebuia neaparat sa si merg, nu cumva sa stau jos... tot asa, mai sunam o prietena in timp ce faceam km prin casa.

@Dana: :-), da, psihologie cu schimbul, chiar. Plus ca te intelege mai bine ca oricine, ca doar a trecut sau trece prin asta - pe mine ma ajuta fantastic sa nu trebuiasca sa imi explic sau sa imi justific trairile, ci pur si simplu sa fie cineva care sa stie despre ce vorbesc si eventual sa si poata rade despre asta, cu umorul ala tipic al unei mame patite.

@Xelomon: merge cam orice te face sa te simti mai bine, dar idealul e, da, cum spunea Mariamkrabela sau cum e la mine, unde merge de minune pusul copiilor la un loc: sunt destul de mari si de buni prieteni sa se joace impreuna chiar si o zi intreaga, iar asta ii tine ocupati suficient timp cat noi sa ne putem trage sufletul linisite la o discutie luuunga (din cea terapeutica :D) si ne mai si garanteaza o noapte de somn neintors pentru cei mici, la cat de obositi sunt dupa aceea. Acum sa-ti spun cinstit, deja o luna e cam mult sa stau departe de copil, insa chiar m-am chinuit sa il invat sa fie sociabil, sa poata sta si cu tatal lui sau cu mama mea fara mine... iar asta m-a ajutat fantastic.

Xelomon said...

Multumesc, Zu. Am 2 verisori pentru ea cu care sa aplic sfaturile :)

mariamirabela said...

Zu: nu stiu daca tine de sociabilitate dorinta copilului de a sta cu tatal sau cu bunicii. Uite, la noi nu tine: Degetzica e foarte sociabila, asa cum sunt si eu, dar la stat cu Printzul Consort sau cu bunica e jale. Daaa, iese cu bunica sau cu daddy, dar sa fie si mamica acolo. De culcat nu mai vorbesc: aseara a plans jumatate de ora cu Printzul Consort pana ce el a cedat si m-a chemat pe mine, caci Degetzica nu dadea semne ca ar vrea sa adoarma, desi se facuse 11 noaptea.

Zu said...

@Mariamirabela: :-) imi aduc aminte ce bine m-am simtit ca Degetzica nu a zis nici pas la mine in brate, la Ferma Animalelor, cand ne-ai lasat singure...

Nu stiu de ce tine, probabil ca asta e firea copilului, dar cred ca merita incercat. Ideea mea e ca mamele sa aiba incredere, deschidere, curaj (?) sa incerce si sa vada daca se poate si apoi sa il mai lase sau nu, dupa cum vad ca merge sau nu. Daca merge, super, keep going, daca nu, well, poate merita reincercat din cand in cand, fara a forta copilul dar, cine stie, poate s-au mai aliniat planetele :D. Nu am idee, la mine a mers din prima, asa ca am insistat :-)).

Mamiţuni said...

Foarte faina postare!
si comentarii :)

Intre "mame bune" si "mame rele" (care, intre noi fie vorba, sunt mai degraba extreme statistico-livresti decat cazuri reale) e extrem de multa VIATA.

Undeva, pe-acolo, suntem si noi, facand chestii la intersectia lui "asta cred eu ca e bine" si "asta pot acum".

Zu said...

@Mamituni: Multumesc. Cred ca mi-e mai usor sa definesc ideea de "mama rea" decat pe cea de "mama buna", cu sensul de "perfecta". Perfectiunea, si aici ca in orice alta situatie, e cam inaccesibila asa ca incerc sa nu imi setez standarde relativ imposibile. Prefer sa consider ca sunt mama copilului meu si cu asta basta si sa tind catre ideea de "mama grozava" pentru copilul meu :D si pe aici, da, se combina (cum tare bine ai spus) "asta cred eu ca e bine" si "asta pot acum".

Plus ca mai cred foarte tare ca daca el simte, stie ca este iubit neconditionat si ca daca se vede pe el ca e bine, sanatos, fericit... e bine, inseamna ca fac o treaba buna :D.

Simona said...

Dar cum faci cand mamele din familie, mai ales soacra, cauta sa-ti impuna cum sa cresti copilul, pe motiv ca a crescut x copii si stie cel mai bine "cum trebuie", "cum se face" etc.? Mai ales ca are mult timp la dispozitie, chef sa stea cu copiii si dorinta sa se bage in orice? Chiar si cel mai mic protest de a nu-i asculta sfatul devine tragedie greaca in 4 acte. Cum faci/faceti?

Zu said...

@Simona: eu de fel sunt mai pasnica, ascult, dau din cap, iau ce mi se potriveste din toate sfaturile si fac tot ca mine la final :D, nu prea ma apuc sa ma cert sau ceva, insa sunt mai ferma cu chestiile in care cred. Sincer, dupa mine, daca incearca sa-ti impuna ceva cineva nu e bine, parerea mea e ca decizia finala in privinta cresterii copilului trebuie sa o aiba cei doi parinti si atat iar acest lucru trebuie cumva comunicat clar de la bun inceput. Fara a insemna asta ca celelalte persoane nu se pricep, ci pur si simplu ca parintii fac regulile pentru propiul copil, ei aleg varianta de educatie/ crestere care cred ca se potriveste. Ok, ca vei avea devieri de la ax, absolut firesti care fac si deliciul copilariei, bunicii il vor rasfata mai mult si parintii trebuie sa inteleaga asta, trebuie sa accepti asta, insa daca cei doi parinti fac front comun si chiar cred in metodele alese pentru cresterea copilului lor, atunci daca noi am decis ca nu, copilul nostru nu mananca mezeluri la un an (sa zicem :D), atunci nu, nu mananca si gata.

There was an error in this gadget