25 September 2009

The dark side

Exista mai multe teorii despre cum sa iti cresti/ educi copilul... iar eu cred (evident, excluzand extremele) ca nu exista una mai buna decat toate, ci doar varianta potrivita pentru dinamica fiecarei familii. Noi am mers mai degraba pe ideea de respect (tratam odrasla cu respect si ne asteptam sa faca si ea la fel) si pe principiul "te iubesc, dar nu esti stapanul meu". Stiu ca e mic, dar cred ca e vorba de atitudine aici, nu de capacitatea lui de intelegere, asa ca eu am mereu gija sa ii multumesc si sa il rog frumos... si da, au fost momente in care l-am lasat sa planga. De cand s-a nascut cred ca am facut-o de trei ori, iar Bu o data. Si este groaznic. Nu am sa incep sa detaliez motivele, sunt acele clipe in care isteria escaladeaza si dupa zile intregi de copil complet schimbat si imposibil de multumit ajungi sa decizi ca asta este, trebuie sa invete ca nu merge asa si sa isi gestioneze singur sentimente ca frustrare, furie etc... fac parte din natura lui umana si trebuie sa stie sa "deal with it".

Am sa spun doar ca asta este the very dark side of parenting. De mii de ori mai greu decat sa te duci la el, sa il iei in brate si sa il strangi tare la piept. Si sa nu ii mai dai drumul. Desi crezi ca faci ce trebuie si esti constient ca daca te duci la el strici tot ce ai facut pana atunci si o iei de la capat, tot stai ca pe ace langa usa lui, urmarind prin crapatura sa te asiguri ca nu pateste nimic, ca e totusi bine. In mod surprinzator, realitatea este ca bebe depaseste momentul relativ usor- plange teribil de induiosator minute bune si in cele din urma adoarme... insa pentru mama... ultima data eu nu am mai rezistat, am cedat, m-am dus in camera lui si l-am luat in brate, iar penultima data, pfff, bebe plangea la el in patut iar eu plangeam in camera alaturata. Cand tocmai ma ridicam sa ma duc la el- a adormit.

So far e cel mai greu lucru posibil, mult mai greu decat tot ce am facut cu si pentru el de la nastere incoace. Este motivul pentru care am plans, sfasaiata intre rolul de formator al copilului meu si cel de mama, care iubeste si protejeaza.

12 comments:

crina said...

Dupa a fi bolnav, cred ca e cel mai greu lucru. Si noi am practicat, de curand practicam si avertisment urmat daca e nevoie de pedeapsa: nu vb cu tine 2 min ( sunt ingrozitor de lungi pentru mine), nu te iau in brate daca tipi, etc. E si greu si doare.

Zu said...

Uite, bolnav nu prea a fost dar e adevarat ca atunci cand i-au crescut dintii m-am simtit teribil de neajutorata...

lore said...

Uf! E greu sa-l vezi/ auzi plangand si sa nu-l iei in brate, sa-l consolezi! Totusi, am vazut copii in parc plangand din te-miri-ce, iar mamicile ii luau in brate urgent, ca sa "nu zica lumea ca sunt mama rea si-l las sa planga"!
Am citit tot felul de sfaturi despre plans si alinarea lui; subiectul e controversat si mama e cea care tre' sa stabileasca regulile pentru a nu avea un mic tiran mai tarziu.
Am remarcat ca era o moda acum 10 ani, cred cand o doamna nu-si lua fetita in brate decat dupa 5 minute de plans (pe ceas!), pe motiv ca asa i-a recomandat pediatra. Acum, in pliantele cu care am venit de la maternitate am citit ca tre' sa nu-l las sa planga pentru ca-i dezvolt un sentiment de insecuritate (se va gandi mai tarziu ca mama nu e acolo cand il deranjeaza/ doare ceva si uite-asa va creste un frustrat).
Eu sunt in dilema, dar imi dau seama cand propria odrasla plange din plictiseala, de obosit ce e, de rasfatat, ca il doare ceva sau ca e necajit.
Sper sa planga cat mai putin in public pentru ca eu sa nu fiu etichetata, ca acasa ne descurcam mai bine!

Zu said...

Da, in public e cel mai greu cand e marait, mereu mi-e jena ca o sa zica lumea ceva...

Eu citisem de 15 minute, acum... ce sa zic, sunt atatea teorii ca incepi sa te ametesti complet, de aceea zic eu ca cel mai bine e sa alegi un drum care ti se potriveste si daca vezi ca functioneaza (= copil, parinti fericiti)si crezi in el, sa nu-l schimbi dupa ce spun/ fac altii.

mariamirabela said...

Inainte sa se nasca Degetzica am citit despre cum nu-i bine sa-l lasi sa planga ca ii dezvolti un sentiment de insecuritate si de frustrare, exact asa cum spune lore. Mi-am spus: eu nu o voi lasa niciodata sa planga. Pana acum m-am tinut de cuvant. Cand sunt relaxata si copila doar scanceste, imi este usor. Dupa o zi de urlete neincetate gandul de a o lasa sa planga sa vad ce se intampla imi da tarcoale si incerc sa-l pun in aplicare. Nu reusesc, cedez repede. Si ma simt vinovata ca am lasat copilul sa planga chiar si o secunda in plus.

Zu said...

Realitatea este ca una iti propui si alta ajugi sa faci (sa spun ca eu am fost convinsa mereu ca un copil care urla si face crize pe strada are parinti care nu stiu sa-l creasca :-))????? si ca eu am zis mereu ca odrasla mea o sa invete sa manance frumos, nu o sa leorbaim in mancare, pfff, yeah, right :D).

Am tot citit pe subiect si si eu cred ca un copil trebuie sa se simta iubit, neconditionat, insa nu interpretez ideea ca o interdictie sa nu faci never ever asta, zero absolut, ci sa nu devina un obicei, o conduita fireasca si zic eu ca asta trebuie respectat. Ma gandesc ca atunci cand un copil e iubit si fericit se vede si asta inseamna ca oricare ar fi dinamica din familia lui (parinti- copil), e clar ca li se potriveste.

mariamirabela said...

Ok, pai si atunci care este limita? Adica de cate ori il poti lasa sa planga astfel incat sa fii si tu ok si copilul? Adica la el sa nu se dezvolte sentimentul ca nu-i iubit, iar tu sa-ti mai tragi sufletul pentru o noua tura?

Mie mi se pare greu de stabilit limita asta si de fiecare data ma gandesc ca daca asta este data cand i se va dezvolta acel sentiment? Si ma simt vinovata, cum am spus!

Alina said...

Maria - gandeste-te asa, ca asta si mie mi-a dat de gandit, spusa de asistenta maternala la vremea respectiva: ce te faci cand ai doi (sau trei)? E clar ca nu poti sa stai cu amandoi simultan in brate si nu poti alina orice lacrima.
Ar insemna ca toti copiii nascuti in familii cu frati/surori ar iesi niste ciuntiti emotional. Si nu este asa.

Eu abia la Catrina am reusit sa identific plansul care nu cere luat in brate. Care mai poate astepta cinci minute.
Oricum sentimentul de vinovatie nu dispare niciodata, e clar. :)

Zu said...

E clar ca vorbim de la un anumit nivel in sus: nici una dintre noi nu cred ca este genul sa isi faca linistita manichiura in timp ce copilul plange...

Citisem undeva un sfat relativ socant: cand simti ca nu mai poti, din orice motiv (epuizare, pierderea rabdarii etc), pune copilul jos, orice ar fi, ideea fiind ca "de pe podea nu are cum sa cada" :-)... Si pe aceeasi linie am mai auzit recent o versiune exagerata: "e ok ca uneori sa vrei sa-ti arunci copilul pe geam, atata timp cat nu o faci"...

Zu said...

Hmmm... lipseste ceva din raspunsul meu anterior... nu cred in chestia asta cu lasatul sa planga decat ca solutie extrema, dar nici nu cred ca sentimentul de insecuritate se instaleaza brusc, ci este generat de o permanenta stare de neglijare si ingnorare a copilului, ceea ce e clar ca nu e cazul (exact ce ziceam mai sus de facutul manichiurii)...

Si pentru ca e un subiect tangential conex: sunt situatii in care trebuie sa il lasi sa se descurce, chiar am citit mult despre asta, ca sunt sentimente noi pentru el pe care trebuie sa invete sa le gestioneze: e important sa invete sa se linisteasca singur, sa adoarma singur, sa isi gestioneze furia si isteria etc etc, altfel aceste sentimente risca sa il acapareze mereu. Nu stiu exact cum faci asta, care e balanta si cu sigiranta ideea nu e musai sa il lasi sa planga dar de exemplu, cand bebe a invatat sa mearga in patru labe: e un copil extrem de capos si ambitios si a muncit din greu pentru asta, descoperise cum sa stea in patru labe dar nu stia cum sa miste picioarele ca sa avanseze, asa ca pica pe burta si iar se ridica si tot asa, enervandu-se, maraind si chiar ajungand la plans. M-am gandit mult ce sa fac atunci si am decis ca ca trebuie sa ii fiu aproape, i-am aratat de n ori cum se face, cu rabdare, ii vorbeam, dar l-am lasat totusi sa se descurce pentru ca trebuia sa invete pe pielea lui, prin exercitiile lui, atat sa mearga in patru labe cat si sa isi gestioneze frustrarea (sentiment nou). Eram langa el, dar nu puteam face astea in locul lui si nici nu cred ca il ajutam daca il distrageam catre alte activitati.

Toate astea sunt un subiect controversat si inca nu am gasit un raspuns exact, pentru ca vreau ca el sa se simta iubit neconditionat, nu la modul "mami nu te mai iubeste daca nu papi tot din farfurie". Mami te iubeste mereu oricand si oricum si asta trebuie sa nu uiti niciodata, dar mami tot mai vrea sa inveti cand o sa cresti ca trebuie sa iti asumi niste responsabilitati si sa suporti consecintele propriilor actiuni... Cum faci asta ca parinte??? Inca nu m-am prins...

alina said...

Foarte greu, asta e raspunsul. Foarte foarte greu. Mereu e de cautat un echilibru care pare de-a dreptul imposibil de obtinut.
Solutia mea e sa ma feresc de radicalitate, in rest sa merg pe instinct. :)

Zu said...

Da, nici eu nu sunt un fan al extremelor, de nici un fel... insa zona de mijloc e laaata si luuunga :-))...

There was an error in this gadget