Mi-a placut mult. Usoara, ciudata, confuzanta, am citit-o intr-o zi.
Si, parte a "rebrandingului" :-), m-am decis sa inaugurez o noua idee- pasaje/ idei de retinut (=citate). So, din "Mananca-ma"- Agnes Desarthe:
"Ma gandesc la un desen animat din copilaria mea, care se numea, parca, La Linea. Emisiunea mea favorita. Eroul era un omulet pe care nu-l vedeai decat din profil, facut dintr-o singura linie continua. De jos in sus, linia asta ii trasa corpul si capul, apoi se intorcea catre pamant, conturand si decorul si orizontul. Omuletul mergea, mormaia sau fredona un cantecel, era tare fericit. Deodata, linia care il desena se intrerupea, la doi pasi in fata, si el striga intr-o franceza cu accent italienesc:E, da' de ce nu este linie aici? De multe ori, cadea in prapastia facuta din intreruperea liniei, se desira ca un tricotaj, urland Aaaaaah!. Se ridica apoi, dar nu mereu. Putea sa acopere golul cu un fir pe care-l tragea din urma, de pe unde trecuse. Era un om care trebuia sa aseze zi de zi sinele pe care sa mearga cu locomotiva. Omul adult, se intelege, omul in obositoarea lui ascensiune catre neant. Uite-asa se intampla cu noi intr-o zi, ca in desene animate, te trezesti in fata vidului si nu e nimeni de care sa te agati. Esti inspaimantat de moarte, fiindca nu te pregatisesi pentru asa ceva, esti si furios, pentru ca nimanui nu-i pasa. Ah, da' de ce nu e linie aici? Nu e linie pentru ca si aici e minciuna, e inselatorie. Ca sa fie bine nu e de ajuns sa mergi pe drum, trebuie mereu sa-l asfaltezi cu onctuosul bitum al viselor si sperantei, sa-l pavezi in minte si sa nu uiti sa prevezi inevitabilele viraje si denivelari."...
"Fratele meu e velier, eu sunt un pachebot, dar unul cu chila prea scurta si cu carma prea mare. Orice miscare, cat de mica, ma face sa ma trezesc la mii de mile departare de locul unde trebuia sa ajung. Am inertia navelor de mare tonaj. Chiar daca ma aflu in port, tot degeaba ma orientez dupa rada: ma arunc in peretele digului, cu capul inainte. Viata mea, asa greoaie si fara stralucire cum a fost, a produs o serie de pagube. Am auzit de nenumarate ori semnalul de alarma al farului din departare, am primit mereu mesajul sau de avertizare. Am zis mereu da-da, lasa ca stiu, n-o sa patesc nimic, dar a fost intotdeauna prea tarziu."
1 comment:
Aaaaa! Asta iar e cu vanilie si cu glazura de ciocolata. Preferata mea! Cand venim acasa (caci acum suntem "pe usi straine"), neaparat o cumpar si o savurez! De-abia astept!
Zu, cred ca incep sa ma limpezesc de ce blogul tau este asa de important pentru mine, de-a ajuns sa fie "chioscul meu de inghetata".
Habar n-ai cat de mult bine poti face cuiva, doar fiindca intr-o dimineata te-ai trezit si tu, hop-top!, ca te-apuci sa scrii ce-ti tuna prin cap! Mie uneia, mi-ai facut un serviciu imens. Ma aduci foarte des inapoi la mine, intr-o lume pe care am lasat-o de-o parte de ceva vreme, fara niciun motiv clar. Imi aduci aminte sa-mi aduc aminte, sa sterg de praf lucruri frumoase si obiceiuri pe care din naiba stie ce motiv le-am lasat in paragina, sa imi repun intrebari de al caror raspuns am uitat sa ma mai ocup, sa ma intepenesc in coltul canapelei cu o carte si sa nu-i mai dau drumul din mana pana n-o termin, fara sa ma simt vinovata ca nu stiu ce chestie ar fi trebuit facuta (desi nu foarte importanta)... si alte asemenea "banalitati" superbe, pe care in nebunia asta de zi cu zi, cumva, le-am intrerupt... n-am mai avut fir si ma tot destram...
Da, asa e; uneori trebuie luate fire din urma, tot din tine, astfel incat drumul pe care mergi, desi nou si poate greu de parcurs cateodata, macar sa nu iti fie chiar unul impropriu.
Iti multumesc nespus de mult, draga Zu, pentru ca imi aduci aminte ca am de ce sa-mi aduc aminte si, cel mai important, ca am de unde sa trag fire si ca exista aceasta varianta.
Big hug from me!
Post a Comment