22 May 2015

Ziua de duminica

Eram la munte, punct de intersectie intre noi si bunicii care taman plecau cu fata (bolnava, again). De aici incepe povestea, mai precis chiar cu plecarea masinii lor, cu mandra in ea. Noi urma sa inchidem tot si sa plecam la randul nostru spre Bucuresti. Si dupa ce am terminat cu geanta frigorifica, bagaje, adunat/pus/organizat, fix cand sa ne suim in masina... Bu are revelatia: nu gasesc cheile de la masina!
Uita-te in buzunare. M-am uitat. Uita-te pe masa, pe polita, pe... M-am uitat. Unde le-ai vazut ultima data? Aaa, erau la bebeluna in mana, se juca cu ele.

Whaaat???

Si sunam la bunici, care plecasera deja cam de o ora. Sa caute in bagaje. Suna inapoi: am cautat, nu sunt. Mai cautam si noi. iar sunam, hai sa intrebam copila...

Mami, tu ai vazut cheile de la masina, alea negre?
Daa, da, negre, zice fata
Da, mami, alea, unde sunt?
Aaaa, uite un tren, zice copila incantata ca vede nu-stiu-ce-tren pe geam
Daa, bine, zi-mi de chei. Ai idee unde sunt???
Eu o sa fac pipi acasa, declara fata din neant
...?

E clar, dialog absurd, renuntam si eu deja ma inverzesc gandindu-ma ca cine stie pe unde a pierdut cheile in curtea aia mare si asta e, nu le mai gasim ever (ca pe verigheta lui Bu).  Moment in care domnul isi gaseste cheile in buzunarul x al hainei y (don't ask).

Mbine, plecam. Asta doar ca sa descoperim ca nu mai avem aer conditionat la masina si sa ne coacem pe tot drumul pana acasa. Ceva nu mai functioneaza, baga doar aer cald, adica prin masina noastra batea un vant cald ingrozitor.

Mbine. Ajungem cu ceva intarziere acasa, fugim la teatru (am fost la Fazanul), pe traseu aflu ca mi-am uitat telefonul acasa, alta incurcatura... si cand iesim vad ca a tras o ploaie usoara de vara: mirosea a proaspat si din loc in loc erau cateva balti mici. Sigur. Acasa am aflat de pe Facebook ca pierdusem ditamai potopul, cu strazi blocate, poze de groaza si inundatii prin oras: ploaia mea romantica era furtuna in toata regula, numai noi doi ca doua flori.

Si mergem acasa, unde intru in bucatarie pe intuneric si iau o curba alunecand de era sa-mi sparg capul. Ies si ii spun nedumerita sotului ca imi aluneca ciorapii astia (aveam dres) ceva teribil, aproape ca mi-am rupt gatul. Dupa doua minute se duce si el in bucatarie, de data aceasta cu lumina, si imi raspunde intelept ca nu ciorapii sunt de vina ci apa de pe jos. Apa pe jos? Iar s-a stricat ceva la masina de spalat vase?! Sa mor, din cand in cand patim chestia asta si e o distractie intreaga cu reparatul. In fine, am sters pe jos. Dupa care am pandit daca se mai aduna apa. Si ne-am harait ca eu voiam sa scoata plinta si sa vada daca e apa sub mobila, el zicea ca nu acum, maine. Si eu nu, si el da, si eu nu, si el da... si tot asa pana cand ne-a picat fisa: lasasem geamul deschis si plouase in casa!

Pam-pam.

1 comment:

Ioana said...

Bine ca "doar" a plouat... Treaba cu cheile suna cunoscut :)). Extrem de cunoscut :)). You are not alone in this cruel world :))))).