09 April 2014

In deriva

De o luna si jumatate (?) ba unul ba altul e bolnav in casa asta. Copilul cel mare duce in continuare tusea dupa el, iar cea mica, eh, ei ii iese un dinte si a luat si ea tusea si... cand parea ca s-a ameliorat situatia si iesim si noi la liman, noaptea trecuta boala a revenit in forta si am avut show cu bebeluna care ramasese aproape fara voce si abia respira.

Am ajuns la un grad de oboseala si epuizare psihica din genul ala "nu credeam ca pot asa de mult" dar de fapt stiu ca asta e nimic, se poate mai mult de atat, nu asta e discutia. Nu e vorba doar de boli, e... nu stiu, prea multe, prea mult timp, prea multe schimbari, neliniste si agitatie si... o tot duc asaa de ceva timp. Prea mult timp. Am senzatia ca traiesc intr-un vis, ca printr-o pacla deasa, somul acela agitat in care nu reusesti sa te odihnesti si in care realul se amesteca si se confunda cu visul. Si visul devine evadare.

Visez obsesiv ca sunt la munte, abia trezita dupa o noapte lunga de somn linistit si ies afara, in raze de soare si ciripit de pasarele, cu o cana de ciocolata calda in mana. Si stau, doar stau, fara liste, fara urgente, fara nimic de facut: ma bucur de liniste si natura. Sau visez ca alerg, doar atat, eu si drumul, fara nimic altceva, fara ganduri... o forma de descarcare.

Si apoi ma trezesc in zgomot de copil bolnav care nu isi gaseste locul si uneori imi ia cateva minute sa ma reconectez, sa pun visul si realitatea in ordine, fiecare la locul lui... si imi dau seama ca sunt ingrozitor de obosita psihic. Si ma gandesc ce sa fac, cum sa fac sa ma descarc, sa le reasez pe toate in matca, ce drum sa apuc... ca vin multe schimbari in viata mea... si imi aduc aminte ca mi-ar placea sa vorbesc despre asta si multe altele si mi-e dor de prieteni si prietenie, de hohote de ras si evadari spontane din cotidian si relaxarea si nepasarea unei relatii in care nu ai nimic de ascuns si te simi bine si inca mai caut oamenii aceia care atunci cand ai un plan te sustin si nu iti demonteaza ideea cu argumentele lor critice (is greu de gasit asa oameni) si ma intreb de ce si ma doare si iar caut explicatii si iar visez ca alerg, alerg pana obosesc si uit de toate.

Sunt... pe pilot automat. Caut supapa, butonul pe care sa-l apas pentru a reechilibra presiunea in tot ce am in jur, dar sunt in situatia in care ma intreb daca sa tai firul rosu sau pe cel albastru. Ohhhh boy, si chestia e ca nici macar n-am de ce sa ma plang :D. Still, balamucul asta dureaza de prea mult timp.

2 comments:

Anonymous said...

Multa rabdare si putere, mami! Si fetita nostra a tusit de-i sarea camasa de pe ea: tuse magareasca cum I se mai zice,...Noua ne-a mers bine cu ceai de coji de ceapa si mai ales ceai de coji de nuci, iar un bronhodilatator bun este ceaiul de cimbrisor.
Te urmaresc aici pe blog, te admir...si exact acesta este momentul in care nu mi doresc doi copii...atunci cand sunt raciti amandoi deodata....eu nu cred ca pot face fata situatie, pentru ca fetita nostra raceste des si ne-au macinat atatea raceli, iar cu doi copiii raciti, mi se pare imposibilul....multa sanatate

Zu said...

Cand ne-am ganidt la al doilea copil am decis ca, well, asta este - inca doi-trei ani o sa fie balamuc, dar apoi trece :D.

Multumesc pentru idei, chiar am facut ieri un sirop cu o combinatie de ceapa, nuci, muguri de brad... problema e ca cea mica are si febra, azi o sa o vada doctorita :-(.