21 February 2014

Lectia despre mine


Am plecat la plimbare, noi doua si caruciorul ei de jucarie - veselie mare!

Impinge caruciorul roz si tropaie in legea ei de zor. La traversari daca incerci sa pui mana pe ea se infoaie toata asa ca renunti si prinzi macar gluga in timp ce rotesti ochii in toate directiile, sa o opresti daca e nevoie, insa intepeneste brusc in mijlocul trecerii de pietoni si incepe sa dea din maini iritata, de parca ar alunga o musca, in incercarea de a te face sa-i dai drumul. Vrea singura. Singura, mama, singura faci tot, dar aici e strada, musai sa am grija de tine. Nimic, piticul capos o tine pe a lui, tu pe a ta si asa va distrati la fiecare trecere de strada. Apoi mai sunt rampele. Vai, unde sunt vremurile in care ma plangeam ca sunt prea putine rampe in orasul asta? Acum mi se pare ca fiecare magazin are una, mai mica sau mai mare, fie ea si o panta amarata de cativa cm sau cine mai stie ce constructie abrupta si denivelata, copila o ataca ambitios, cu carucior cu tot. De mai multe ori. Multe ori. Uneori face adevarate trasee, cu scarile din jur si bordurile acelea de pe marginea cladirilor. De cinci ori, de sase ori, de x ori la fiecare rampa... suuuus (greu, greu, uneori musai sa te sprijini pe mama), pe margineeeee (ne proptim in toate rosturile mai iesite in afara sau cine mai stie ce galme), oooopa jos pe scari (ia mama caruciorul si tine fata sa nu cada) si galop nebun si vesel (cu carucior cu tot) pana la inceputul rampei, sa o luam de la capat. Mii de rampe. Mii de borduri, mai inguste, mai late, mai strambe, mai mici... nu conteaza, pe toate vrea sa se urce si sa mearga chiar daca uneori abia de sunt late cat o labuta de-a ei. Ba chiar si santuri, ingusteeee-rau in care vrea neaparat sa paseasca. Sau gropile. Apoi multimea de oameni care ne intreaba amabil "unde e papusa", pentru ca noi plecam mereu la plimbare cu caruciorul gol, ea nu vrea nimic in el, nu suporta papusa aia pe care i-o mai pun din cand in cand acolo, o scoate rapid si mi-o paseaza cu un gest autoritar, zicand "mama!" - ca si cum eu sunt mama ei si e responsabilitatea mea, ce treaba are ea cu asta, uf, nu stiam ca pot sa fac si creaturi mici care spun "ma-ma" daca le apesi pe burta. Si usile de la diverse magazine, deschise larg, sa intre lumina, oamenii sau soarele, cine stie, chestia e ca dansa vrea sa le inchida pe toate, amabila.

Aveai de ajuns undeva? Ce conteaza? Vezi tinta aproape, in doi pasi ai putea sa deschizi usa magazinului de unde doreai sa cumperi x lucru, dar intre tine si el mai stau trei rampe, o vitrina cu bilute colorate si nu stiu cate borduri, deci o eternitate. Ai putea sa o iei pe sus, puteai lua caruciorul ei de acasa, dar nu despre asta e vorba, ci despre ea descoperind lumea si tu pe tine. Exercitiul rabdarii si blandetii... pfff... sa plece cineva cu bebeluna la plimbare doua ore pe bulevard - daca asta nu e exercitiu pentru a deveni calugar budist Zen, apai ar trebui sa fie :D!

Nu imi permit sa generalizez, insa de cand am copii am invatat o groaza de lucruri, mi se pare ca am evoluat enorm ca persoana, am inteles si interiorizat o gramada de informatii, multe s-au asezat mai bine in viata mea si parca vad lumea cu o alta intelepciune. Stiu, suna banal, insa copilaria lor e o lectie pentru mine, una despre mine. Nu ma refer la exemplul dat de ei, ca au puterea sa se minuneze in fata micilor detalii pe care noi le ignoram, imuni si reci (bebeluna alerga dupa niste "firicele" de polistiren impinse de vant in rotocoale frumoase), sau de perseverenta si rabdarea de care pot da dovada, sunt si astea lectii, puterea exemplului, nu zic.. Ce invat e despre mine. Rabdarea mea e exersata, antrenata, descopar ca limitele mele se extind, devin mai toleranta, mai blanda, mai empatica, invat sa ma concentrez mai bine... zilnic resorturi pe care nici nu mai stiam ca le am sunt puse in miscare, activate de mici evenimente generate de copii si totul capata efect de domino, cu mine redescoperindu-ma, reconstruindu-ma, redefinindu-ma ca om. Reactiile mele in urma interactiunii cu ei, asta e marea lectie si mi se pare life changing cu adevarat.

4 comments:

Vio said...

Oh, da, rampele alea...si bordurile alea oricat d einguste...si, da, usile care NEAPARAT ar tb inchise :))
Citindu-te parca ma citesc pe mine:). Caci repezita de mine a devenit un om atat de rabdator cum nu stia ca poate sa fie! :)

Zu said...

Exact, nu stiam ca pot sa fiu atat de pasnica. De exemplu eu nu suport sa nu ma misc, mereu ma gandeam ca sa stau cu un bebe tintuita locului sa doarma pe mine o sa fie ceva peste puterile mele. Ei bine, nu... Si ea inca nu vorbeste - uneori ma intreb (cu groaza :D) cum e cu doi care sa iti turuie in cap tot timpul... Cred ca o sa descopar noi lucruri despre mine :-)))

Vio said...

:))Eu cred ca atunci cand va incepe sa turuie si ea ..va fi ok ca sunt doi: ii lasi sa-si turuie unul altuia si tu pleci in alta camera.:P

Zu said...

Mmmm... au invatat cuvantul "mami" inainte de orice, cred ca nu au chef sa renunte la strigatul dupa mine...

There was an error in this gadget