Acum mii de ani, la primul copil, scriam postarea aceasta. Zilele trecute am dat peste acest articol. Acum... pe mine sa ma iertati, dar nu cred sa existe mama care sa nu fi simtit ca in ea clocotesc sapte diavoli mici si chinuiti, o furie amestecata cu neputinta si oboseala si nu mai poooot nene. Iar daca va declarati asa mame, pai pardon, traversati domniile voastre stada, ca aici nu-i nimic de vazut.
Doar niste mame normale.
"The woman losing control with her children" suntem noi, mai mult sau mai putin, fiecare cat se poate controla. "So many of us, with tremendous pressures of caring for family, work,
households -- often without consistent help -- hold on tentatively to
the place where all is calm and manageable." Si "We hate ourselves for
being so far less than perfect, less than what our friends are like,
that we never even hear of other mothers like us." Apoi ne invinovaim, caci da, am citit undeva ceva spus de Aurora Liiceanu: cum ca femeile au tendinta sa caute raspunsurile/ motivele/ vina in interiorul lor, in timp ce barbatii privesc la exterior. Trebuie ca eu am facut ceva gresit, ceva e in neregula cu mine, eu nu sunt suficient de... - asa ne spunem mereu.
M-a pus pe ganduri. Avem nevoie de supape, sunt obligatorii, e clar. Si keep calm and raise your child, nu?
1 comment:
Nice :)
Si eu ma gandeam ca nu prea se pupa sentimentele mela cu actiunile ocazionale. Dar suntem oameni, nu?
Post a Comment