02 December 2013

Marea debarcare

La 6 dimineata cei doi generali pregateau atacul... Problema cand ai doi copii (si nu doar unul) este ca nu mai ai superioritate numerica. Piticii sunt la egalitate, ba chiar daca incep sa urle si sa se zbata, situatia se pierde usor de sub control.

Planul era simplu: ii trezim rapid si, inainte sa apuce sa intrebe de mancare sau apa, ii imbracam si ii suim in masina. Intai intru eu cu el, apoi tu cu tu cu ea, ii dam ei de mancare, lui o masinuta, ciocolata si o medalie, il ducem pe el la gradi, ne lasi pe noi acasa. Scurt, simplu, eficient.

Mancare, scutece, jucarii - in geanta. Lista cu ce vrem - in buzunar.

Analize de sange pentru amandoi copiii. Recoltare.

In realitate, cand sa trezim diabolic trupele nestiutoare si inocente, primul obstacol a fost pitica ce dormea pe jumatate ascunsa sub perna. Adorabila. Apoi fetisoara ei adormita si confuza, sa-ti franga inima si nu alta. Si cel mic cu nenumaratele lui intrebari despre doctor si... groaznic!!!... injectii.  Intr-un moment de ameteala, Bu s-a pierdut si s-a napustit cu el la baie si l-a spalat pe dinti. Oroare: sdio exudat faringian!! Prima infrangere. Autogol. Ne-am imbarbatat tacit si am purces la drum: one down, dar mai erau atatea pe lista, macar pe alea sa le bifam.

Am intrat eu cu el. L-am timut in brate, am vorbit, s-a uitat curios cum ii ia sange desi eu (eu!!!) nu ma simteam in stare sa ma uit. N-a plans, a fost grozav de curajos, desi in camera de alaturi un baietel urla de mama focului. A primit si un creion de la doamna asistenta si bon, s-a dat lovit pe restul diminetii - ca el nu poate misca mana dreapta pentru ca "ma doare, mami". Ah, bon, norocul meu ca e stangaci, altfel, zau, nu stiu cum manca ciocolata aia... :P (a trebui sa-l sui si sa-l cobor din masina).

Bine, pana aici e bine.

A urmat ea, cu tati. Noi asteptam in hol. Am auzit-o urland, ii distingeam clar plansetul prin tot corul ala de vaicareli din alte cabinete. Ii stiu plansul si ma durea tot corpul de supararea ei, ma simtem neputincioasa pentru ca nici macar nu aveam cum sa intru sa fiu acolo cu ea.. Si urla atat de tare... zdranganea cladirea. Si-a dat drumul la tot volumul, full power: suparare, durere, nemultumire - erau toate acolo. Bu mi-a spus ca nu vroia sa tina mana si pace, a fost crunt - iar mutrita ei cand a iesit, pfff. - isi mai aducea aminte si mai tragea cate un planset sfasaietor, intre doua guri de lapte.

Dar le-am facut. Analizele. Nu stim insa cine a castigat meciul. Ne chinuie niste sentimente de vinovatie suspecte. Si ne-a ajuns, nu mai vrem prea curand. Probabil ca e remiza.

3 comments:

Butterfree said...
This comment has been removed by the author.
Butterfree said...

Mamaaaa, eu doar una am si ma gandesc cu groaza ca ar trebui si eu sa fac acelasi lucru. La noi e maaare problema cu mancatul dimineata (nu prea se poate fara). Mi-e frica, zau!
PS: am editat, de aia am sters commentul anterior.

Zu said...

Oh, ia pe cineva cu tine! Si o jucarie :D. Partea buna e ca trece repede si ca in mod normal e doar o zi pe an.