Nu e foarte inalt, dar e slabut. Vorbeste mult si intreaba enorm. Cand se grabeste incepe sa se poticneasca, toate vorbele par sa isi doreasca sa iasa din el in acelasi timp. Daca ii las parul sa creasca, face carlionti sau vartejuri la spate. Nu vrea sa fie tuns, asa ca e si greu sa nu i-l lasi sa creasca :D. Se alinta, si imi spune de n ori pe zi ca ma iubeste. Mergem impreuna in oras (am fost la cateva expozitii/ muzee recent) si vorbim, dezbatem, negociem. Are opinii, gusturi, preferinte. Vrea masinute, masinute, masinute, dinozauri rosii, dulciuri si lego city.
Mai este si sclifosit, miorlait si plangacios. O noua faza, una care imi calca fix pe punctul slab, offf, pot sa am tone de rabdare sa explic de n un lucru, insa la mutra distrusa si vocea plangacioasa ma zburlesc toata. E o faza, e o faza, am mai auzit de asta si la alti copii, o sa treaca - iata noua mea mantra.
Altfel omuletul meu e savuros si delicios iar viata noastra impreuna isi continua cursul in stilul nostru inconfundabil: pasiuni pentru diverse (acum suntem la oameni de diferite culori si continente) si dialoguri naucitoare care ma tin mereu in alerta. Ca atunci cand ne-am dus impreuna intr-un magazin, eu ma uitam la niste haine si omuletul meu a exclamat, surescitat: mami, uite un negru! are pielea neagra! uiteeee! e negru!. Hait! Mi-a venit sa intru in pamant, ce ma fac daca omul nu are simtul umorului, uf, m-am intors jenata gata sa-i zambesc amabil bietului om negru pe care copilul meu mi-l semnaliza vehement in magazin siii... m-am trezit zambind stingher unui manechin de plastic, din cele cu forme futuriste si culori inedite - eh, astuia ii lipsea jumatate de cap si da, era din plastic negru.
Sau cand a intrebat-o pe Buna unde pleaca:
- In oras, i-a raspuns aceasta prompt.
- Pe ce continent?, a venit raspunsul curios...
Ori cand mi-a adus acasa o creatura realizata din plastilina si ceva seminte, prezentandu-mi-o amabil:
- Este un dinozaur si il cheama Aricel.
- De unde e? am intrebat eu, prinsa pe picior gresit
- De la o persoana, mi-a raspuns omuletul afabil.
Deci da, viata noastra e interesanta. De exemplu se mai poate intampla cel mic sa vina acasa cu o bucata de polistiren, de la blocul vecin care se izoleaza. Nu e o bucata prea mare, asa ca o lasi sa zaca o perioada prin hol, dupa care, cand crezi ca si-a facut veacul, o pui la gunoi, cel din birou - deschis si usor de inspectat. Gresit! Copilul o recupereaza grabit, explicandu-ti doct ca mami, asta nu e gunoi. Dupa care il gasesti facand o balta imensa in baie, ocupat sa il spele pe prietenul meu in chiuveta. Cum care prieten? Bucata de polistiren...
Se mai poate si sa aiba una din acele zile in care sa iti ceara ciocolata si sa ii spui cam pe la al n miilea refuz calm ca EU nu am ciocolata. Solutia vine insa rapid: pai mami, o impartim pe a mea.
Sau sa iti insire lista de invitati la ziua lui:
- Pe cine vrei tu sa inviti la ziua ta?
- Pe x, y, z... insira el nume de copii de la gradi si continua apoi... si pe tati... pe mami... pe Ami... si pe mine...
Se poate cam orice pe la noi prin casa. E nevoie doar de rabdare, munti de rabdare si tact si atunci e bine, e frumos si adorabil si savuros si naucitor si ingrozitor de teribil de amuzant.
4 comments:
pe acolo suntem si noi:)
Partile haioase sunt haioase rau, zilele cu maraieli si scartz te arunca in butoi
Pupici lui Arpi!
Al meu are 2 ani jumate si ma gandeam ca asta cu matzaitul e o faza pana la 3 ani. Dar vad ca trebuie sa ma inarmez cu rabdare. La fel, are zile si zile, zile bune cand e vesel si darnic, zile mai putin fericite cand plange din orice sau dupa orice, mai ales dupa dulciuri :(
:D mie mi se pare mai insuportabil ca toate momentele de la 2 ani, dar e adevarat ca noi am trecut destul de usor peste acea perioada
Eu nu am fost pregatita, recunosc. Am crezut ca am trecut de "teribilii" doi ani, gata! Acum ma gandesc cu groaza la adolescenta :-)))
Post a Comment