02 October 2011

Mame... rele, bune, perfecte

Am senzatia ca undeva, candva, am deschis cutia Pandorei. Nu regret ce am scris atunci, ba chiar m-am bucurat ca subiectul a fost dezvoltat de mai multe persoane, pe alte bloguri, oferind perspective diferite si extrem de interesante pentru mine - si e firesc ca fiecare sa adauge un pic din cheia proprie lecturarii, ma asteptam la asta.

E firesc sa se si incinga putin spiritele, sa se afirme opinii, e corect, insa credeam ca ramanem la un anumit nivel, chiar sa ajunga la razboaie pe bloguri, in diverse postari sau comentarii, sa se raneasca oamenii si sa se formeze "tabere", imi pare rau, e stupid si de mii de ori gresit. Scriu de ceva timp, ma bucur de cititori pe sufletul meu si de dialoguri civilizate si cunosc deja cateva dintre persoanele din blogosfera, din cele care s-ar putea situa acum pe pozitii opuse... sunt oameni pe care eu nu ii pot separa in tabere, imparti, organiza, considera si eventual trata diferit.

Sincer, e altfel cand cunosti omul, cand poti pune lucrurile in context, cand descoperi ca sunt persoane bune, cu suflet mare, capabile de gesturi frumoase si dornice sa fie mame cat mai bune pentru copiii lor, cand vezi ca sunt oameni frumosi si interesanti, deloc rai sau incrancenati si cu care se poate discuta, se pot gasi elementele comune, se poate invata sau se poate conveni amiabil ca exista cai si cai, momente si momente, pareri si pareri, puncte comune sau nu.

Si e pacat, tare pacat si imi pare rau si cumva ma doare sufletul pentru ce se intampla.

7 comments:

Roxana said...

da, trist...eu zic ca s-a mers cam departe.

Oana said...

eu competitie acerba ca asta n-am vazut nici pentru cariere, nici pentru bani, nici pentru altele..mi se pare cumva..prostesc
poate suna aiurea spus dar sincer, nu inteleg de ce e lumea asa inversunata si de ce de fiecare data exista sigur cineva care stie sa-ti creasca copilul mai bine decat tine

alina said...

Nu exista niciun fel de competitie. Ci numai complexe. De vinovatie, de superioritate, de alienare daca esti ALTFEL.
Pana la urma competitia e sanatoasa si chiar trebuie sa existe, insa nu extern raportata, ci la propriul eu. Sa fim adica mame mai bune decat am fost noi insene ieri. Sa vrem mai mult, pentru ca putem mai mult. In loc de "se poate si asa" si "cine esti tu sa ma judeci pe mine" (cand se ofera empatie si caldura si impartasire, nu palme peste decizii personale).
In fine. Si eu sunt satula de aceste razboaie. Numai ca asa zisa revolta asta impotriva "habotniciei" materne pe mine m-a facut sa vreau sa fiu abrupta, cu riscul de a pierde oameni dragi in batalia asta stupida.
De dragul "tolerantei" declarate si a corectitudinii politice se ajunge la niste monstruozitati in devenire. Ne calcam instinctele in picioare, cu zel. De ochii lumii. Si e trist si e pacat. Si e vai de noi ca uitam ce forta avem in noi. Nu sa fim perfecte, ca mame. Dar sa ne straduim, fir-ar, ca asta se pare ca nimeni nu mai face azi. Si incepe sa nu mai fie intolerant, ci firesc, sa juri ca totul e comoditate.
Pacat.

Zu said...

@Roxana: e socant, parca subiectele de genul asta scot tot ce e mai rau din oameni, nu inteleg de ce atatea cuvinte urtate, poti avea o opinie diferita si sa o exprimi civilizat. Plus ca sunt cazuri si mame care au nevoie mult mai mult de implicarea noastra maxima, nu e posibil sa iti legi copilul de pat cu un lant, nu e posibil sa il lasi sa moara de foame - acolo e dupa mine zona in care dialogul chiar se frange, nici nu stiu ce poti discuta cu un astfel de "om".

Zu said...

@Oana: Nu stiu, imi pare rau. Tot balamulcul asta, tot valul asta de comentarii dure deja - de ce? Nici macar nu exista un rezultat pozitiv, caci sa inveti pe cineva ceva cu forta, insultandu-l si transmitandu-i sentimente de vina mie nu mi se pare ca functioneaza, nu cred ca are rezultatele dorite.

Zu said...

@Alina: :D am reusit sa scriu un comentariu urias asa ca il postez pe bucati:

Cred ca toate tindem sa fim mame cat mai bune pentru copii nostri si toate invatam, evoluam, crestem. Cred ca mai toate ne straduim, asta incerc sa spun, ca mai toate plecam de la ideea aceasta a mamei-leoaice care lupta pentru puiul ei si isi doreste cei mai bun pentru el, sa il creasca in cel mai bun mod cu putinta - asta ar trebui sa fie puntea in comunicarea dintre noi, asa ca ce nu aprob eu in tot acest val de reactii de o parte si de alta nu este sustinerea unei cauze sau alta ci:

1. Tonul. E una sa ai o opinie, chiar sa crezi cu putere in ceva si sa vrei sa transmiti si altora si e alta sa o spui cu insulte. Cu vorbe grele la adresa mamei care face ceva ce nu aprobi. Cine, ce, cum da dreptul la asa comportament?

2. Lipsa deschiderii la dialog. Cand insulti, acuzi, folosesti cuvinte grele, ameninti cu Protectia Consumatorului, vorbesti despre egoism, monstruozitate si tot asa, blochezi din start dialogul, discutia, schimbul de opinii, sansa de a il convinge pe celalalt pana la urma, ca cine o sa stea sa te mai asculte dupa ce ii dai cu piatra in cap?

3. Siguranta, certitudinea absoluta. Eu nu sunt sigura de nimic din ce fac pentru cel mic, nu am puterea, cu experienta de maternitate pe care o am si imposibilitatea reala de a face o verificare 100% (cu proiectii in viitor si toate cele) ca metoda mea este THE ONE. Da, cred in ea, da recomand si sugerez si altora, dar pot sa ma comport ca si cum stiu adevarul absolut. Pot sa-mi povestesc experienta de viata, pot face schimb de opinii, pot sustine o cauza in are cred, pot sa nu stau langa persoane care fac lucruri complet in afara limitelor mele, in cazuri extreme pot chiar sa si reclam autoritatilor (tocmai imi reclam gradinita :D), dar nu pot sa spun nimanui ca asta este, 100% sigur trebuie sa faci asa, nu pot sa ma transform intr-o autoritate in domeniu.

Zu said...

4. Agresivitatea, virulenta, judecatile de valoare, radicalismul. Lucrurile nu sunt alb si negru, trebuie puse mereu in context, cazurile difera, oamenii ofera pe blog doar o fateta a personalitatii lor, o felie de viata si nu poti trage concluzii doar din asta. Nu inteleg etichetarea, faptul ca daca mai multe persoane comenteaza la un articol sunt transformate brusc intr-o tabara si condamnate in masa. Nu exista prezumtia de nevionovatie.

5. Vina in cantitati prea mari. Stiu pe cineva care nu a alaptat, din varii motve care insa nu tin de lipsa ei de dorinta ci de conjunctura si poate de lipsa de pricepere, sa zicem... Ei bine, este macinata de vina, chinuita de valul asta de presiune care reiese din atitudini ca cele la care ma refer mai sus si eu intreb doar atat: daca se va invinovati etern, cu ce ajuta? Daca, reducand la absurd, o mama acaparata de vina ideii ca nu face ce e bine pentru copilul ei se retrage din viata lui, renunta, e mai bine? E asta o varianta mai buna? Vorbim de mame normale, ca mine si ca tine, care chiar vor ce e mai bine pentru cel mic, nu de cazuri demne de stiri. Una e sa gresesti si sa inveti din asta si sa mergi mai departe si alta e sa ajungi sa te indoiesti de tot ce faci, sa simti ca "esuezi" in rolul tau de mama si sa te lasi acaparata de acest sentiment, pe care zic eu, hai sa nu-l propagam asa usor. E usor sa faci un om sa se indoiasca de el insusi, sa adopti o atitudine radicala, intransigenta, dura si sa ii distrugi tot in suflet unei mame care oricum tremura la fiecare pas si bajbaie incercand sa decopere drumul corect.

Pur si simplu incerc sa spun ca sunt si alte metode, mult mai bune si corecte de a sustine un punct de vedere.

Cele scrise de mine mai sus nu se aplica la toata lumea care sustine o cauza sau alta, evident. Sunt oameni care scriu foarte frumos si decent, care spun ce cred cu bun simt si deschidere la dialog, nu la ei ma refer eu aici, nu imi doresc sa generalizez, nu e cazul, tocmai asta spuneam, ca stiu oameni din toate "taberele" si imi sunt dragi, ii citesc cu placere, am ajuns sa-i cunosc, se poate discuta cu ei, putem invata unii de la alti o groaza de lucruri si asta e normalitatea pe care o caut, nu cele de mai sus, care mi se par devieri de la axul firescului.