14 July 2011

Mame rele, mame bune - reloaded

Stiti postul cu mame rele, mame bune? Ei bine, s-a rostogolit la vale ca un bulgare de zapada si a devenit un soi de leapsa, asa ca daca va doriti sa aflati mai multe cititi la Ada, la MoniQ si la Anca si preluati si voi daca va tenteaza, mi se pare interesanta ideea de a aduna mai multe postari scrise de diferite mame, fiecare aducand perspectiva ei noua. Daca ati scris pe subiect si nu mi-am dat seama, dati un semn intr-un comentariu si va adaug in lista.

4 comments:

maria said...

eu m-am mai gandit intre timp. dar n-am reusit sa trec peste socul lipsei de toleranta....:))

Zu said...

Cred ca ultima data cand am simtit acut ca ma ia cu ameteala a fost cand am citit faimosul articol contra mamelor, in care scria ce profitoare suntem noi si cum ne facem copiii planificat, ca sa profitam de stat, doh!!! Acum iarasi... ingrozitor de multa duritate in interpretarea unor cuvinte adesea scrise cu usurinta unei comunicari lejere... nah, ele sunt luate ad litteram, asa scrie, negru pe alb, asa taiem in carne vie, sa fie!

Sa-ti spun sincer, ma doare sufletul ca ne seceram noi intre noi, nici nu mai avem nevoie sa vina cineva din exterior...

Anca said...

Dragă Zu, în primul rând vreau să-ţi mulţumesc că m-ai pomenit :). Eu n-am găsit răspunsul la întrebarea ce ne face mame bune sau rele, dar recunosc că am o problemă cu acele comportamente care într-o ţară civilizată ar fi de competenţa autorităţilor (abuz emoţional, verbal, fizic, sexual, abandonul - şi lăsatul copilului în vacanţă la bunici, nu mi se pare abandon - neglijarea şi multe altele). Împotriva lor mă revolt, comentez şi încerc să fac ceva.
Din ce citesc eu prin blogosferă, nu cred că e vorba de mame rele, chiar dacă uneori există şi păreri contradictorii. Adevărul e că noi, ca mame, suntem tare influenţabile. Şi sensibile. Şi trăim într-o permanentă temere legată de bunele şi relele pe care comportamentele noastre le aduc copiilor. Asta nu e rău. În momentul în care ne străduim înseamnă că suntem pe drumul cel bun. Şi e absolut normal să mai şi greşim. Şi eu mă simt de multe ori vinovată citind una şi alta, dar încerc să mă detaşez cât de mult pot, să mă uit foarte bine la situaţia mea (şi a fiecăruia e unică!) şi să judec în funcţie de ea. Restul nu are decât să vorbescă... Când o fi în locul meu o perioadă de timp...mai povestim. :)Şi asta e valabil pentru toată lumea.

Zu said...

@Anca: ma intereseaza subiectul si ma bucur sa aflu cat mai multe opinii legate de el, ma ajuta sa imi clarific sentimentele proprii de vinovatie, asa ca, vezi, demersul meu are o latura egoista :D. Si eu cred puternic ca e bine sa ne punem intrebari si mai ales sa ne informam, cu mintea deschisa catre nou, catre alte metode, catre intelegere a mecanismelor psihologice si nu numai... dar ma gandesc ca e bine sa ne si incredem in instinctele noastre, sa avem curajul sa bazam pe noi si pe ce ne spune corpul nostru/ sufletul/ genetica poate (after all, suntem programate sa facem asta de secole)/ bunul simt... ok, nu orbeste, dar nici sa ne lasam influentate de tot ce auzim in jur si sa ne chinuim sa ne traim viata altfel decat simtim in forul nostru interior ca "e bine", doar pentru ca "asta e definita actuala a unei mame perfecte". Cam pe acolo ma invart cu gandurile. Eu sunt balanta -iti dai seama cate intrebari imi pot pune zilnic :D, am incontinuu dileme legat de cum si ce fac pentru copilul meu, pentru ca il iubesc si vreau ce e mai bun pentru el dar ma gandesc ca nu se poate nici sa ajungem la chestii radicale, sa te chinui asa la infinit si sa lasi vina sa te roada doar pentru ca nu iti poti rasuci viata la 180 de grade ca sa fie ca in reviste, e usor sa te influenteze si trebuie sa constientizezi ca pentru copilul tau o mama chinuita dar perfecta e mai rau decat o mama fericita care incearca asa cum stie si poate ea mai bine, din tot sufletul ei.

Si revin la ideea mea de baza: nu imi permit sa emit judecati de valoare este faptul ca am un singur copil si acela de doi ani si jumatate, abia pe la 18 ani (sa zicem) o sa imi pot permite sa spun ca am facut/ fac o treaba buna ca mama, abia atunci o sa vad rezultatele. Pe moment experienta mea in domeniu e maaare (uf, doi ani si jumatate plini :D) dar totusi incredibil de mica. Din punctul acesta de vedere ma uimesc judecatile si atitudinea radicala.

Nu pot sa uit discutia cu profesoara mea: imi spunea ca atunci cand era baietelul ei mic regula era sa-l culci pe burta, pentru ca daca il puneai pe spate risca sa se inece daca regurgita, asa ca ea, mama constiincioasa si buna, asa facea, cum spunea "la carte"... iar acum e invers, regula e sa nu cumva sa il pui pe burta, ca e risc de moarte subita. Inutil sa-ti spun ca nici copiii ei si nici ai mei, crescuti complet diferit din punctul acesta de vedere, nu au patit nimic :-)... Sau ca am primit trei variante complet diferite de a da ceai copilului, radical opuse (dar sa ii dau), in timp ce prietenei mele doctorita i-a spus "nu ceai" (nu, la momentul respectiv intre noi doua nu erau diferente privind alaptarea) - nah, cate bordee, aatea obicee si uneori trebuie sa alegi in ce crezi si ce ti se potriveste iar daca alegi ceai sau nu ceai nu esti neaparat "o mama rea/ inconstienta/ nepasatoare".

Gata ca am scris un roman :-))... dar pur si simplu m-am trezit povestindu-mi parte dintre dilemele personale :D.

There was an error in this gadget