29 May 2011

Paparazzi

Inca de cand era mic l-am tot luat cu mine mai peste tot, astfel incat noi doi suntem invatati sa umblam. Da, nu e usor, mai ales acum cand vede un lucru si se incapataneaza sa il vrea iar eu trebuie sa imi joc rolul de negociator rabdator intr-un spatiu public, insa insist pentru ca, of, motivele sunt variate: sa fie deschis, socialbil, sa vada, sa cunoasca, sa invatam sa convietuim si sa comunicam impreuna etc. Asa ca am ajuns si la Bookfest, cu ideea ca piticul sa vada carti, sa vada atmosfera si poate sa ajunga sa le iubeasca. Ah, si ca mama lui sa isi clateasca ochii :D...

Concluzia a fost ca am avut cateva negocieri intense, ca era sa nu ne mai dam dusi din standul Teora unde dupa ce isi alesese o carte (si eu ii mai luasem trei) mai vroia una si a trebuit sa fac apel la toata rabdarea mea de mama... ca e foarte descurcaret, pentru ca acolo unde a vazut o casuta ce se asambla din carton (dintr-o carte) omuletul a gasit rapid un scaun pe care il tragea catre masa respectiva, sa se cocoate si sa ajunga la casuta :D (acum avem si noi una la fel in sufragerie, proaspat asamblata, iar omuletul isi parcheaza masinile in ea)... ca era bine daca erau mai multe locuri de joaca pentru copii (am gasit unul care insa punea o poveste in bucla, de am auzit-o de trei ori cap-coada si acum pot sa v-o istorisesc si eu, grrr) si, bref, concluzia principala e ca per total a fost ok, mai mergem. INCA mai e un copil cuminte cu care daca ai rabdare (muuulta) te poti intelege rezonabil si spre norocul meu nu e genul lui sa se dea cu fundul de pamant.

Problema care a aparut si aici, dar nu numai, este ca lumea imi fotografiaza copilul. Fie ca e vorba de fotografi profesionisti, aflati la targuri de exemplu, dar nu numai (in Mogosoaia era un domn caruia i-a placut piticul meu cret si il tot imortaliza, de exemplu), fie chiar diversi trecatori cu telefoane mobile. Si nu e vorba de scene comice de genul de pus pe YouTube, chiar nu prea avem genul acesta de evenimente, plus ca ma prind ca sunt poze, se aude click-ul acela specific... asa ca ok, poate ca ar trebui sa ma simt magulita, doar ca nu ma simt. Bon, nu se intampla chiar asa de des, ca doar nu suntem noi vedete, insa uite ca s-a intamplat de suficiente ori incat sa ma sesizez. Eu sunt mai reticenta de felul meu, iar in astfel de momente ma simt cumva invadata in intimitatea mea: e copilul meu, stiu ca e simpatic, dar nu vreau sa ajunga in calculatorul oricui, stiu ca traim in secolul in care toata lumea scoate rapid un telefon mobil si imortalizeaza orice si ca spatiul public e spatiu public, dar uite ca eu nu imi permit chiar sa ma napustesc sa fotografiez alte persoane, zic ca e normal sa ceri voie inainte.

Cert este ca ma deranjeaza si nu cred ca am ce sa fac, nu stiu ce sa fac dar e clar ca nu imi place, ma simt inconfortabil.

6 comments:

Andreea said...

Eu m-am certat cu unii in parc care il tot filmau, s-au plimbat dupa noi, pana m-au scos din sarite si i-am luat la trei pazeste.

Simona said...

Inca un motiv pentru ca sunt fericita unde traiesc, nu trebuie sa ma stresez de asta, daca cineva e curios sa ne faca poze, intotdeauna ne cere permisiunea mai intai. Canadienilor li se pare o chestie atat de elementara incat nici fiu-meu nu indrazneste sa faca poze altor persoane inainte sa ma intrebe. Si el are 4 ani, iti imaginezi...

mariamirabela said...

Oooo, da, cat de bine te inteleg aici, aceeasi problema o am si eu, mai ales de cand am ajuns aici. Si nici nu am cum sa le spun ceva, majoritatea sunt chinezi/japonezi si chinezoaice/japoneze si nu vorbesc engleza sau franceza, iar sa-mi trag copilul de mana ca sa plecam mi se pare la fel de urat cu a face poze neintrebind.

Si, sincer, nu m-ar deranja atat de mult o poza, dar cand fac cate 10 poze la rand surprinzind toate grimasele si cazaturile papusii (cum i-a spus o chinezoaica) sau cand se aduna tot grupul ca sa-mi imortalizeze copila, zau de simt ca am copilul in vitrina.

Roxana said...

Noi aseara am fost la un concert de opera in aer liber si era un nene strain, care fotografia de zor. A inceput sa-i faca poze Andreei, care dansa "vals" cu o alta fetita, dar omul ne-a dat apoi cartea de vizita si ne-a zis ca ne trimite pozele:d. Ce era sa mai zic...

Simona said...

Apropo Maria, la problema ta solutia e simpla :-) Cand ii vezi ca se aduna ciurda in jurul Degeticii, spui cu cel mai stalcit accent cu putinta: "one picture, 10 euro!" - iti garantez ca si cel mai nevorbitor de engleza pricepe :-)))
Glumesc, dar mi se pare jenant sa trebuiasca sa iti feresti copilul de intrusi prea binevoitori...

Zu said...

@Andreea: aha, deci nu sunt singura! Nu-i asa ca e stresant?

@Simona: Ce bine de tine, vad ca pe aici prin Europa lucrurile sunt ceva mai relaxate si nu prea stiu cum sa abordez situatia.

@Mariamirabela: :D eu de obicei ma mut discret intre personajul respectiv si copilul meu, acoperindu-l, insa nu e o solutie corecta - cred ca ar trebui sa le spun ceva, insa pana acum chestiunea m-a cam luat prin surpindere: de ce naiba ar vrea cineva sa-mi fotografieze copilul??? Mie nu imi vine sa fotografiez copiii altora pe strada...

@Roxana: Ah, asta e altceva, mai ales daca nu o face pentru bani... simplul fapt ca s-a prezentat inseamna ca macar poti dialoga cu el, eventual sa ii spui ca nu ai chef sa-ti fotografieze copilul.

@Simona: ah, geniala idee :-)))