05 November 2010

Day five

Gradinita. Azi am plans amandoi, si el si eu. La gradinita, sa ne vaza toata lumea. Peste nici zece minute (nu exagerez!!!), vazut pitit pe gemuletul de la sala de mese, piticotul statea cuminte in bratele asistentei si casca gura maaare, sa intre mancarea.

Din ce inteleg, se mai smiorcaie pe parcursul zilei, cand isi aduce aminte. Altfel e ok, deja stim: adoarme in masina si il aduc sus in brate, dezbracandu-l in somn :-).

6 comments:

GERMINA said...

Va pup!
Eu am plans si anul asta (grupa pregatitoare, asadar 4 ani de gradi...).
O sa fie bine.
Important e ca stii ca-i trece dupa cateva minute.

g.cojocaru said...

Duioasa imaginea descrisa... de fapt, ambele. :)
Curaj!

Zu said...

@Germina: incep sa inteleg ca meseria asta de mama implica multe lacrimi... :D.

Da, m-am mai linistit cand am azut ca nu se da cu capul de pereti toata dimineata si in continuare mi se pare fantastic cat de repede uita si iarta cei mici.

@G.Cojocaru: :-) multumesc

papadie said...

Hehehe...o sa-ti aduci aminte cu mare drag de lacrimile astea la urmatoarea mare "plansoare":-) sa vezi cum e puiul mic la clasa I si sa-ti sara inima de cate ori trec pe langa el in viteza golanii aia de la a 4-a :D

mariamirabela said...

Off, ma gandesc cu drag la voi si va doresc sa fie trecerea lina si putin lacramoasa.

Eu am indoieli la faza cu uitatul, adica da, uita pe moment, dar nu cumva lucrul ala pe care tocmai l-ai facut i se imprima cumva in constiinta si-l determina sa se comporte nu-stiu-cum in nu-stiu-care situatie? Dar eu tai firul in patru si apoi iarasi in patru, poate nu este cazul tau.

Zu said...

@Papadie: ai dreptate, uite ca la asta nu ma gandisem - nu stiu de cem dar cred ca e si mai greu.

@Mariamirabela: Inteleg ce zici si cumva si eu gandesc la fel, de aceea m-am chinuit sa nu rabufnesc in fata lui (desi au fost momente, normal), sa am grija ce ii spun si in general sa ma port asa cum mi-ar placea sa devina chiar el - e parte din "investitia" mea in el si in viitorul lui :D. Desi cred sincer ca cei mici sunt mai rezistenti decat credem noi si "bounce back" ceva mai repede decat ne imaginam, asta nu inseamna ca testez aceasta teorie pe copilul meu, dimpotriva :D.

Din pacate insa nu il pot proteja la infinit, de aici si frustrarea si revolta mea. Am invatat ca nu pot creste copilul perfect, orice fac ceva tare tot ii transmit - deja il vad ca mosteneste inevitabil (indirect) cate ceva de la mine si eu numai perfecta nu sunt :D. Asa ca daca nu ma rezum la un "fac ce pot si stiu eu mai bine pentru copilul meu" si un " mi se pare ca cel mai important e sa stie ca e iubit neconditionat si ca eu sunt acolo orice se intampla", risc sa o iau razna. Dupa gradinita vine scoala, vine facultatea, prima iubire cu inima facuta tandari, primul job... si tot asa... nu am cum sa il tin sub un clopot de sticla,undeva unde totul este "sterilizat" - pot doar sa incerc sa minimalizez cat de mult pot loviturile si efectul lor.